The Seeker

cultural studies

Archive for the ‘evenimente’ Category

Antanas Mockus şi armonia dintre lege, societate şi cultură

leave a comment »

Anul acesta, festivalul de film documentar dedicat drepturilor omului organizat de Centrul Ceh, One World Romania, l-a avut ca invitat special pe unul dintre protagoniştii documentarului Bogota Change – Antanas Mockus, primar al capitalei columbiene cu două mandate neconsecutive, între 1995-1997 şi 2001-2003.  Filmul a fost prezentat în cadrul secţiunii „Oraşe în criză” şi arată, cronologic, schimbările prin care a trecut Bogotá începând cu anul 1995, sub administraţia a doi primari independenţi (Mockus şi, din 1998, Enrique Peñalosa), trecând printr-un proces de civilizare, de schimbare a mentalităţii „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” care crescuse rata criminalităţii alarmant. Problemele oraşului se presupunea că ar fi fost determinate de nivelul scăzut de trai al locuitorilor – violenţa, furtul, abuzurile sexuale, accidentele de maşini, casele dărăpănate, traficul de droguri -, ceea ce ar fi condamnat oraşul la un cerc vicios: administraţia nu putea atrage investitori într-un oraş rău famat, sărăcacios, periculos, drept urmare oamenii ar fi rămas în aceleaşi condiţii şi ar fi perpetuat comportamentele ilegale. Aşadar, era nevoie de o reformă, dar nu administrativă, ci de educaţie. În filmul documentar sunt prezentate cateva din măsurile care au fost luate – neortodoxe, neo-anarhiste după unii, creative, anti-politice şi eficiente, din statistici şi rapoarte.

Nu intenţionez să povestesc documentarul, este foarte bine făcut şi poate fi vizionat şi online. În schimb, mi se pare de real interes filosofia din spatele acţiunilor concrete ale fostului primar al Bogotei. În timpul campaniilor electorale pentru Primăria Bucureştiului – probabil şi în alte oraşe, dar vorbesc de balta în care mă scald – se promovează în special imaginea primarului gospodar, bun administrator, care poate gestiona bunurile oraşului. Să nu uităm că unul dintre atuurile actualului primar Sorin Oprescu a fost experienţa sa ca bun manager de spital. Antanas Mockus oferă un model diferit.

El a ajuns primar după o experienţă considerabilă în filosofie, matematică şi teorie politică (înainte să ajungă primar a fost cercetător, profesor universitar şi rector al Universităţii din Bogotá), formare care l-a ajutat în conceperea unei strategii care să fie derivată, în primul rând, dintr-un bun diagnostic al problemelor cu care se confrunta capitala Columbiei. Cunoscător al psihologiei sociale şi individuale, a crezut cu tărie că dacă fiecare om face o schimbare în bine, atunci şi oraşul se va schimba. Drept urmare, principalul scop al administraţiei lui a fost educarea cetăţenilor şi schimbarea comportamentelor sociale în două mari direcţii: 1. transformarea treptată a violenţei fizice în violenţa simbolică şi 2. coexistenţa ca armonie între lege, morală şi cultură.

Mockus foloseşte teoria conform căreia acţiunile omului sunt determinate fie de diverse motivaţii interne (interese, emoţii, raţiuni), fie de reguli – în principal morale, apoi culturale, şi în ultimul rând, legale. Avem mecanisme regulatorii care ne provoacă frica de vinovăţie, frica de respingere socială sau frica de pedepse legale, dar şi mulţumirea recunoaşterii sociale sau morale. Există, aşadar, trei tipuri de acţiuni, de comportamente, care influenţează o societate sau o comunitate: acţiuni morale, acţiuni sociale sau culturale şi acţiuni legale. Societatea poate accepta din punct de vedere legal o acţiune care, din punct de vedere moral, este blamată. Sau poate fi acceptată din punct de vedere legal şi moral, dar nu şi cultural.

Problema identificată de el este ceea ce se întâmplă atunci când acţiunile ilegale sunt acceptate moral şi cultural. În Bogotá, crima era acceptată. Ori ca să reduci rata criminalităţii, trebuie schimbată mentalitatea cu privire la valoarea vieţii umane. Armonia propusă de el consta în construcţia refuzului moral şi cultural al faptelor ilegale şi aprobarea culturală a obligaţiilor legale. Fără această armonie, apare violenţa. Mockus a preferat, în locul suprapopulării închisorilor, să încerce să educe oamenii în spiritul comunităţii, mutându-le atenţia dinspre pedepse înspre recompense vizibile, zilnice, care să îi facă să conştientizeze şi să înţeleagă de ce le este mai bine dacă nu încalcă unele legi fundamentale.

Normal, beneficiile au fost imense. Abia după ce există un spirit civic se poate discuta de o reconstrucţie a infrastructurii, de parcuri, alei aranjate, transport în comun civilizat şi multe altele. Cred că este un model de luat în seamă, chiar dacă problemele noastre poate nu se compară cu situaţia din Bogotá de la începutul anilor 90. Spiritul civic este în construcţie în România şi nu ar strica nişte sfaturi din partea celor care au obţinut rezultate notabile în această problemă.

Puteţi găsi mai multe informaţii cu privire la armonia dintre lege, societate şi cultură urmărind conferinţa susţinută de Antanas Mockus la Universitatea din Michigan.

Anunțuri

Written by Adriana

Martie 18, 2011 at 5:27 pm

One World Romania, 16-21 martie 2011, Bucuresti

leave a comment »

Cum a apărut One World, festivalul de film documentar dedicat drepturilor omului?
Festivalul există la Praga din 1999, fiind organizat de asociaţia People in Need din Cehia, care se ocupă de drepturile omului. One World a crescut foarte mult acolo, au o reţea remarcabilă de cluburi pentru film documentar, se merge foarte mult pe linia educativă, în mii de şcoli din Cehia, de exemplu. La Bucureşti, festivalul a fost adus de Monika Štěpánová, de la Centrul Ceh, acum patru ani, iniţial ca un pui al festivalului de la Praga. One World România a devenit apoi tot mai autonom, pe măsură ce s-a dezvoltat, în sensul că programul festivalului nu e o copie a celui de la Praga, ci e complet independent. Bineînţeles, sunt filme care uneori se regăsesc şi în programul de la Praga, dar şi în programul multor altor festivaluri.

(…)Fiind necompetitiv, festivalul are atuul că fiecare proiecţie e urmată de o discuţie mai extinsă decât se face de obicei la festivaluri. Partea de dezbateri s-a mărit foarte mult anul acesta, pentru că va fi o serie întreagă de discuţii ca evenimente conexe, pe lângă cele care urmează proiecţiilor, pe care le facem anul acesta cu Active Watch – Agenţia de Monitorizare a Presei. Există şi un tur al festivalului prin ţară, care e deja organizat de câţiva ani, şi există şi o organizaţie paralelă care face cluburi de film în şcoli din România.(…)

O (altă) temă actuală este abordată în secţiunea Oraşe în criză, mai ales când vedem ce se întâmplă în ultima vreme în Bucureşti.
Aceasta nu e o temă pe care am premeditat-o. Am văzut mai multe filme care făceau un peisaj al câtorva metropole din lume – Cairo, Londra, Kiev, Bogota – şi Monika Štěpánová a venit cu ideea de a face o secţiune în care să strângem aceste filme. Evident că spectatorul român, inclusiv eu, când vede aceste filme, le compară cu situaţia din Bucureşti. Lucrurile stau uneori mai rău în alte părţi, ceea ce e bine pentru moralul nostru. Cazul Bogotei, de exemplu, e foarte interesant: un oraş haotic, cu multă criminalitate, în care apare un primar fost rector de universitate, fără biografie politică, şi e în stare să facă nişte schimbări majore. Pe omul acesta, Antanas Mockus, îl aducem la festival în carne şi oase, tocmai pentru a-l confrunta cu realitatea bucureşteană, dar şi pentru a-i confrunta pe bucureşteni cu exemplul unei politici alternative, a unui oficial care nu e politician în adevăratul sens al cuvântului, în ideea că, în fond, clasa politică românească e complet compromisă şi e nevoie de alţi oameni.
Avem apoi o secţiune care tratează din nou un fenomen foarte des întâlnit în România – Violenţa ca acasă. Cred că se vorbeşte foarte puţin despre agresiunile domestice, despre care înseşi victimele nu prea vor să vorbească. Asta vine pe un fond tradiţional de violenţă familială bine înrădăcinat, după cum se şi vede din faimoasele noastre cugetări „bătaia e ruptă din Rai“ sau „eu l-am făcut, eu îl omor“. Citește restul acestei intrări »

Written by Adriana

Martie 9, 2011 at 7:44 pm

Dialog Andrei Pleşu – Adam Michnik. Subiect permanent: Gabriel Liiceanu

leave a comment »

Probabil pentru a crea o punte de legătură între conferinţa găzduită tot de Ateneul Român, în septembrie 2010, care a tratat subiectul disidenţei şi a adus controversata acuză la adresa activităţii elitei intelectuale româneşti în timpul comunismului, Andrei Pleşu a ales ca în debutul întâlnirii să fie discutată atitudinea tranşantă a Hertei Muller în problema rezistenţei prin cultură şi vinovăţia “victimei”, Gabriel Liiceanu, pus la colţ atât de scriitoare, cât şi de publicul surprinzător aprobativ al reproşurilor îndreptate spre acesta.

Deşi subiectul propus de Andrei Pleşu se regăseşte pe orice agendă a unui dialog între doi intelectuali trecuţi prin comunism (cu diferenţele de rigoare între regimul Ceauşist şi cel polonez), iar Adam Michnik fiind un fost activist angajat pentru democraţie a cărui disidenţă şi rezistenţă prin samizdaturi este recunoscută şi lăudată, comentariile cerute de moderatorul discuţiei au readus în atenţia spectatorilor şi a presei alegerile pe care le-a făcut Liiceanu în activitatea sa socială înainte şi după 1989. Confruntându-se, pe rând, cu cenzura şi lipsa libertăţii de exprimare din vremea comunismului, apoi cu răsturnarea regimului şi nevoia unei limpezimi morale care cerea distincţii clare între foştii membri ai nomenclaturii comuniste şi cetăţenii care nu fost activişti de partid, şi, în cele din urmă, cu polemicile recente in jurul memoriei comunismului, rolului omului de cultură într-un regim dictatorial şi datoriei elitelor de a construi un discurs postcomunist coerent, Liiceanu pare să ajungă în fiecare discuţie publică în banca acuzatului.

Cu privire la polemica iscată de Herta Muller, Adam Michnik subliniază un paradox interesant în ceea ce-l priveşte pe directorul editurii Humanitas:  cel care a condamnat, în tradiţie bolşevică (termen ulterior îndulcit în „menşevic”) şi în pofida formării sale de filosof, o categorie socială – comuniştii, prin „Apel către lichele” – ajunge să fie, la rându-i, judecat şi condamnat pentru autoproclamarea drept membru a unei false contramişcări şi rezistenţe prin cultură.  Generalizarea şi perpetuarea judecăţii par să fi fost greşelile deontologice comise de Liiceanu, în opinia lui Michnik.

Comentariile din public pe marginea încăpăţânării domnului Liiceanu de a-şi justifica pasivitatea şi refugiul în cultură înţeles ca rezistenţă în vremea comunismului, pe de o parte, şi vehemenţa cu care acuza activiştii de partid după revoluţie, pe de altă parte, includ caracterizări destul de dure. Din păcate, discuţiile publice sunt centrate pe o singură figură a intelectualităţii, care este posibil să iasă cu imaginea pătată de cuvinte precum „umilit”, „patetic”, căzut în „disgratio” s.a.m.d.  Câteva din întrebările care ar trebui discutate mai mult, eventual cu un vraf de dosare ale Securităţii în faţă şi cu câteva studii despre violenţă, puterea asumării identităţilor de torţionar şi victimă şi despre mecanismele de autoapărare în faţa traumei, au fost sugerate chiar de Adam Michnik: în ce măsură poţi judeca lipsa de activism a opoziţiei rămase în ţară în contextul închisorilor politice şi supravegherii intense („nu poţi cere eroism decât de la tine”)? Este plasarea vinei – susţinerii sau tolerării regimului – mai importantă pentru împăcarea cu trecutul traumatic decât concentrarea pe prezentul democratic câştigat („cercul învinovăţirii e nesfârşit”, „cea mai bună decomunizare e democraţia”)? Nu este ciudat că într-o ţară majoritar creştină, uitarea este preferată iertării? Uitare ce conduce la confuzia dintre nostalgia comunismului şi nostalgia tinereţii? Gabriel Liiceanu poate că este insistent în problema rezistenţei prin cultură, ştiind totuşi că activitatea de opoziţie a grupului de la Păltiniş a fost mult mai slabă decât a altor grupuri de disidenţi din fostele ţări comuniste. Dar el vorbeşte din perspectiva omului care a trăit în acest spaţiu şi care nu avea viziunea de ansamblu, comparativa, detaşată, informată, lucidă, liberă mai ales, pe care o avem noi astăzi.

Written by Adriana

Februarie 15, 2011 at 3:01 am