The Seeker

cultural studies

Archive for Mai 2011

Împărăţia Muştelor – Răsvan Lalu despre situaţia actuală a societăţii româneşti

leave a comment »

Articol preluat de pe Contributors.ro.

Modernitatea ratată

Ne arătăm mai totdeauna curioşi să aflăm ce gândesc străinii despre noi. De altfel, tema „imaginii naţiei“, injust murdărită şi deformată de spirite rău-voitoare şi duşmănoase, a străbătut cu bine deceniile şi pare temeinic înfiptă în conştiinţa colectivă. Lucrurile se complică însă, atunci când realizăm că, pe cât de dornici ne arătăm a cunoaşte părerile străinilor despre noi, pe atât de nepăsători rămânem, în fond, la opinia acelora. „Imaginea negativă a României“, lamentată ritual, se dovedeşte doar un vehicul util să transporte miturile autovictimizării şi teoriile conspiraţiei. În fundul sufletului, omul nostru majoritar nu este săpat de îndoieli sau zguduit de nemulţumiri abisale, lumea pe care şi-a construit-o îi ajunge, iar pe sine chiar se place, individual şi colectiv.

Chiar şi atunci când nu se mulţumeşte cu prezentul în care trăieşte, omul românesc o face doar în raport cu ce are, niciodată în raport cu ce este, concepând progresul ca pe o multiplicare a modestului patrimoniu iniţial, un „mai mult“, rareori un „mai bine“: mai multe televizoare în mai multe camere, mai mulţi cai-putere, mai multă carne pe masă şi smântâna-n ciorbă, ceasornice mai scumpe, servitori şi oameni de casă, putere multă, gălăgie mare, în fine, tot ce se poate consuma pe loc sau arăta la vecini.

Acest Gargantuel naiv, bulimic şi lipsit de dileme ori fragilităţi identitare, este în realitate victima unei imagini de sine care a decolat de la solul realităţii, propulsată în cerul iluziilor şi autoamăgirii de trecerea bruscă la o societate de consum ce i-a căzut peste creştet ca un cargou aerian prăbuşit în junglă. Fără a fi parcurs etapele dezvoltării către societăţile post-industriale, decuplat cultural şi tehnologic, defazat istoric, omul nostru s-a trezit consumator înainte de a fi învăţat să fie producător. Cum să nu-ţi închipui că tot ce zboară se mănâncă !? Cum să nu construieşti avioane din nuiele în plină junglă post-comunistă, invocând înfrigurat căderea din ceruri a cargourilor cu hypermarketuri, salarii bune, pensii la toată lumea şi vacanţe la Mediterana !?

Într-o societate a îndestulării pe veresie, care funcţionează în principal ca debuşeu al unei producţii realizate în străinătate, nici largile categorii ale lui poate-mai-pică-ceva, nici căpeteniile predatoare nu pot şi nu au interes să vadă adevărul mizeriei. Atunci când în şcoală, generaţiile deprind firescul corupţiei, iar în viaţă, principala strategie antreprenorială constă în aspirarea banilor publici, evaluarea lucidă a realităţii şi numirea lucrurilor pe nume nu pot fi decât nedorite. Poporul şi căpeteniile refuză să fie trezite din visul hipnotic al unei societăţi de consum pe care nu ei au creat-o şi care, fiindu-le paraşutată, doar o maimuţăresc, fără a-i înţelege rosturile şi devenirea.

Şi totuşi, o interogaţie asupra tipului de modernitate către care tindem este preliminară oricărei încercări de a o construi. Faptul că în spaţiul public tema înapoierii şi mizeriei este ocolită şi ignorată nu se explică doar psihologic, ceea ce ar fi întrucâtva de înţeles, ci şi politic. Precis că nici pe şefii de trib, bulibaşii şi baştanii lumii a treia nu-i vom auzi vorbind public despre mizeria din ţările lor. Este secretul hainelor nevăzute ale împăratului, secret colectiv întemeiat pe prostie, laşitate şi ticăloşie.

Cu atât mai puţin te poţi aştepta la un discurs despre înapoiere şi modernitate ratată din partea unei clase politice a cărei principală strategie de comunicare este mituirea cinică şi iresponsabilă a electoratului. Transformându-se în preoţii cargo cult-ului românesc, politicienii şi media se întrec în a flata, neruşinat şi mincinos, poporul, în timp ce elita intelectuală, roasă până la vârf de impostură şi gratuitate, se complace onctuos şi viclean.

Adevărul despre România nu este cel al non-ştirilor fabricate de media şi nici cel al derizoriilor lupte de partid şi de stat. Adevărul se regăseşte în coloanele statisticilor internaţionale, acolo unde aproape că nu există indicator social, economic, politic, structural ori cultural la care să nu fim ultimii din UE, din Europa geografică sau printre ultimii din lume: mortalitate infantilă, productivitatea muncii, risipa de energie, sistemul sanitar, performanţele şcolare şi universitare, infrastructura, speranţa de viaţă, cercetarea ştiinţifică, violenţa domestică, igiena personală, canalizare, corupţie, produs intern brut pe locuitor, justiţie, lista putând continua ad nauseam.

Adevărul îl putem totuşi descoperi şi în judecăţile străinilor, dar nu ale turiştilor, expaţilor din firmele străine sau ziariştilor oaspeţi, uneori ignoranţi sau supuşi unor agende dubioase, ci spre exemplu, în impresiile spontane ale câtorva sute de studenţi Erasmus, veniţi în România între 2007 şi 2010: arhitectură sovietică, oraşe urâte, desfigurate de oribile blocuri din beton şi sufocate de haosuri de cabluri, trotuare neverosimil blindate de maşini, trenuri care abia se târăsc, lipsa autostrăzilor, prostul gust patetic şi agresiv, oameni cu priviri triste şi dantura lipsă, drumuri rele, peisaj rural medieval, trafic auto haotic şi brutal, contrastul între opulenţa ostentativă a celor puţini şi indigenţa endemică a celor mulţi, gunoaie tălăzuind pe câmpurile nelucrate, bucătărie rudimentară, lux strident şi patetic, animale chinuite… Unii dintre aceşti tineri au fost sincer entuziasmaţi de exotismul căruţelor, căpiţelor, ţiganilor, fântânilor cu cumpănă şi bătrânelor cu gumari şi basma. Alţii eufemizează diplomatic: „un loc unde timpul pare a se fi oprit“, „locuri neatinse de intervenţia umană“. În fine, mai toţi nu uită să omagieze, amabil şi stereotip, „ospitalitatea“şi „căldura“localnicilor, iar băieţii, „frumuseţea fetelor“.

Secretul mizeriei, dar mai ales al pseudo-modernităţii nu mai poate fi păstrat. Este timpul ca acestea să devină teme publice, nu din obscure porniri masochiste ori exhibiţioniste, ci din cauza urgenţei.

Stăpânii muştelor

Expresie a activităţilor unor trepăduşi ai securităţii reciclaţi în politicieni, mesajul politic autohton este lipsit de conţinut autentic. În magma iniţială, partiturile doctrinare s-au distribuit aproape aleator între soldăţeii plasaţi în politică: care liberal, care democrat, care social-democrat. Din această făcătură nu avea cum să se nască o gândire politică îndreptată către nevoile ţării, ci doar un simulacru de discurs menit să  mascheze perpetuarea dominaţiei vechilor cadre şi marea prădare naţională.

După 21 de ani de zbateri bezmetice, în care singurul demers sistematic a fost cel legat de prada resurselor, tema tipului de dezvoltare, nu doar a căilor materiale de ieşire din mizerie şi înapoiere, ci mai ales a formelor de modernitate spre care ne îndreptăm, rămâne ca şi inexistentă.

Reflecţia asupra căilor modernităţii şi dezvoltării ar fi trebuit preluată de generaţia de mijloc, acolo unde experienţa, putinţa şi ştiinţa se spune că ar sta în echilibru. Această generaţie este însă una demisă istoric, pe care viaţa în comunism o face, intelectual şi moral, incompetentă pentru asumarea scrutării viitorului: stăpânii discursului rămân tot vechii securişti/activişti, în timp ce restul generaţiei tace, uzată în gândirea subalternă şi viaţa asistată.

Regimul comunist a realizat o uriaşă ruptură istorică a generaţiilor. Lichidarea fizică, socială şi culturală a tuturor celor care trăiau prin muncă responsabilă a dus la nimicirea oricărei tradiţii a lucrului temeinic şi dezvoltării cu noimă. Azi nu mai avem trecut cu care să reînnodăm, tradiţie la care să ne raportăm, mal al timpului spre care să mai putem face pod: epoca ante-belică este prea îndepărtată, de-acolo ne vin cel mult ecouri pentru mituri şi vise paseiste, iar de perioada comunistă tocmai am dori să ne desfacem.

Trăim ca într-o casă de copii, unde personalul, violent, hoţ şi pervers, a dispărut peste noapte, lăsându-i pe orfani de capul lor. Sarcina de a reinventa această lume fără repere şi tradiţii şi-a asumat-o spontan generaţia tânără, care, simbolic, nu mai are nici părinţi, nici bunici.

Este generaţia care a crescut în epoca haotică şi confuză a “tranziţiei”. Privată de modele pozitive, rămasă doar cu cinism în locul iluziilor, generaţia stagnării nu ştie încotro să se mai îndrepte, dar nu mai poate şi nu mai vrea să aştepte, abandonându-se unei culturi a frontierei, similară cuceririi vestului sălbatic: America din vis, acum, aici. Pe acest continent neexplorat al construirii unui sens, generaţia nouă îşi ridică, în lipsa strămoşilor, altare barbare şi inocente închinate unor Domnitori ai Muştelor, idoli închipuiţi, împrumutaţi, visaţi.

Există de toate expresiile, culorile şi direcţiile. Yuppies afişând o credinţă nestrămutată-n zeul corporatist, adepţi ai turbo-capitalismului, dorindu-şi un stat redus la un fel de pânză învelind monumentul economiei ultraliberale, pe care, cu cât n-au avut ocazia s-o experimenteze, cu atât mai aprig o proclamă, activişti oengişti sau combatanţi ai tuturor drepturilor umane şi corectitudinilor politice, luptători ai tuturor cauzelor internaţionale de pe prima pagină a presei main-stream …, setea de identificare cu “cauze juste” este imensă.

Impresia generală rămâne însă aceea de factice, de import neasimilat, de sală de seminar şi diplome de perfecţionare, probabil pentru că există o cerinţă internă de coerenţă între viaţa reală şi convingerile profesate, or, şi cu iPod-ul în ureche şi cu colbul drumului între dinţi, e dificil de apărat coerenţa.

Îngropaţi în solul unei patrii închipuite, autohtoniştii arată o altă versiune de inadecvare. Încarceraţi în crâncenele lor certitudini naţionaliste, şi unii, nepoţei ai naţional-comunismului, şi ceilalţi, strănepoţi ai misticii naţionalist-ortodoxiste, zac izolaţi într-un delir autotrof.

Cea mai dezolantă categorie o reprezintă însă stângiştii post-comunişti. Născut tot din exasperarea în faţa kapitalismului kleptocratic, stângismul post-comunist trage de-aici concluzii în răspărul bunului simţ comun. În timp ce soluţia la capitalismul corupt, piaţa distorsionată şi statul captiv constă într-o autentică economie de piaţă şi un stat mai mic, dar funcţional şi independent, adolescenţii stângişti ai epocii Iliescu îşi închipuie că tocmai sistemul în care au crescut din ‘90 încoace ar reprezenta capitalismul. Asemenea unui copil cu părinţi violenţi şi abuzivi, care, necunoscând altceva, îşi imaginează că aşa sunt toate familiile, stângiştii noştri sunt sătui de capitalism, fără a-l fi cunoscut pe cel autentic şi funcţional.

Extrapolând ceea ce nu este de extrapolat, stângismul nostru post-comunist eşuează într-o critică anti-capitalistă neasimilată, fără obiect, de o gratuitate patetică. Dacă temele fundamentale ale criticii societăţilor moderne avansate, pot fi legitime la ele acasă, în solul economiilor de piaţă funcţionale şi mature, care le-au dat viaţă şi le-au nutrit, ele nu constituie decât alibiuri ridicole şi exerciţii vide de conţinut, atunci când sunt maimuţărite într-o societate pseudo-modernă ca a noastră.

Refugiat într-un discurs de pe poziţii subalterne şi autovictimizante împotriva unui capitalism global, pe care nu l-a cunoscut decât cel mult din lecturi, filme şi călătorii, stângismul naţional se află într-o poziţie nu lipsită de aciditate. Tocmai ei, denunţătorii neo-colonialismului imperialist occidental creează un epifenomen neocolonial, atunci când îşi însuşesc mimetic teme şi probleme ale unor societăţi străine avansate. La fel cum în casbah-lele maghrebine se dezbăteau aprins problemele dinastice … franceze, iar africanii colonizaţi se împopoţonau cu peruci şi belşug de pudră, stângismul nostru provincial preia, inadecvat şi ridicol, teme anti-europene, critica societăţii de consum şi a post-consumismului, a marii finanţe şi imperialismului, realităţi cu care n-are nimic de a face, asemenea unor tineri intelectuali dintr-o ţară subnutrită, care discută îngrijorat despre pericolele creşterii colesterolului în sânge. Prin decalare şi inadecvare, stângismul românesc exemplifică la nivel doctrinar exact fenomenele de dependenţă, marginalitate şi înapoiere pe care le denunţă prin discurs, ca acel personaj care bea pentru a uita ruşinea de-a fi beţiv.

Ar fi o eroare dacă toţi reprezentanţii acestei “stângi radicale” post-comuniste ar fi expediaţi sub o singură etichetă. Componenţa este heteroclită, de la idealişti sinceri la gazetari de tip sovietic, de la veleitari inconsistenţi şi histrionici sau impostori avizi de publicitate, la tineri educaţi, aflaţi în căutarea unor răspunsuri, sau a unor cariere şi confirmări. Tratarea lor diferenţiată ajută la discernerea eventualelor voci dintr-un fundal de zgomot redundant şi parazitar, care nu poate fi decât ignorat.

Partea cea mai respingătoare, cu adevărat gravă şi impardonabilă a stângismului autohton este însă încercarea de revalorizare pozitivă a regimului comunist din România. Intelectual, este un viol al adevărului şi evidenţei trăite de zeci de milioane de oameni timp de decenii. Moral, este o solidarizare cu crima. Nu există nici o diferenţă între cei care justifică regimul genocidar naţional-socialist şi cei care prestează acest serviciu regimului comunist, adjudecându-şi exterminările în masă, teroarea, genocidul cultural, suferinţele fizice de masă, distrugerea morală şi pervertirea vieţii sociale, peste generaţii. Există limite ale jocului intelectual şi impetuozităţii ideologice, care trebuie să se oprească în faţa crimei absolute.

Căutarea unor soluţii pentru viitor din adâncurile unui prezent românesc incert şi frustrant, chiar şi atunci când ţine să treacă prin critica globală a capitalismului, nu trebuie în nici un caz să ducă la solidarizări cu un sistem intrinsec criminal şi anti-uman cum a fost cel comunist.

Din păcate, aşa cum se înfăţişează acum, hibrid, mimetic, cinic şi deviant, stângismul post-comunist este doar idolul cu cap de scroafă al orfanilor tranziţiei, stăpân al muştelor şi resentimentelor dezorientate.

Written by Adriana

Mai 24, 2011 at 3:49 pm