The Seeker

cultural studies

One World Romania, 16-21 martie 2011, Bucuresti

leave a comment »

Cum a apărut One World, festivalul de film documentar dedicat drepturilor omului?
Festivalul există la Praga din 1999, fiind organizat de asociaţia People in Need din Cehia, care se ocupă de drepturile omului. One World a crescut foarte mult acolo, au o reţea remarcabilă de cluburi pentru film documentar, se merge foarte mult pe linia educativă, în mii de şcoli din Cehia, de exemplu. La Bucureşti, festivalul a fost adus de Monika Štěpánová, de la Centrul Ceh, acum patru ani, iniţial ca un pui al festivalului de la Praga. One World România a devenit apoi tot mai autonom, pe măsură ce s-a dezvoltat, în sensul că programul festivalului nu e o copie a celui de la Praga, ci e complet independent. Bineînţeles, sunt filme care uneori se regăsesc şi în programul de la Praga, dar şi în programul multor altor festivaluri.

(…)Fiind necompetitiv, festivalul are atuul că fiecare proiecţie e urmată de o discuţie mai extinsă decât se face de obicei la festivaluri. Partea de dezbateri s-a mărit foarte mult anul acesta, pentru că va fi o serie întreagă de discuţii ca evenimente conexe, pe lângă cele care urmează proiecţiilor, pe care le facem anul acesta cu Active Watch – Agenţia de Monitorizare a Presei. Există şi un tur al festivalului prin ţară, care e deja organizat de câţiva ani, şi există şi o organizaţie paralelă care face cluburi de film în şcoli din România.(…)

O (altă) temă actuală este abordată în secţiunea Oraşe în criză, mai ales când vedem ce se întâmplă în ultima vreme în Bucureşti.
Aceasta nu e o temă pe care am premeditat-o. Am văzut mai multe filme care făceau un peisaj al câtorva metropole din lume – Cairo, Londra, Kiev, Bogota – şi Monika Štěpánová a venit cu ideea de a face o secţiune în care să strângem aceste filme. Evident că spectatorul român, inclusiv eu, când vede aceste filme, le compară cu situaţia din Bucureşti. Lucrurile stau uneori mai rău în alte părţi, ceea ce e bine pentru moralul nostru. Cazul Bogotei, de exemplu, e foarte interesant: un oraş haotic, cu multă criminalitate, în care apare un primar fost rector de universitate, fără biografie politică, şi e în stare să facă nişte schimbări majore. Pe omul acesta, Antanas Mockus, îl aducem la festival în carne şi oase, tocmai pentru a-l confrunta cu realitatea bucureşteană, dar şi pentru a-i confrunta pe bucureşteni cu exemplul unei politici alternative, a unui oficial care nu e politician în adevăratul sens al cuvântului, în ideea că, în fond, clasa politică românească e complet compromisă şi e nevoie de alţi oameni.
Avem apoi o secţiune care tratează din nou un fenomen foarte des întâlnit în România – Violenţa ca acasă. Cred că se vorbeşte foarte puţin despre agresiunile domestice, despre care înseşi victimele nu prea vor să vorbească. Asta vine pe un fond tradiţional de violenţă familială bine înrădăcinat, după cum se şi vede din faimoasele noastre cugetări „bătaia e ruptă din Rai“ sau „eu l-am făcut, eu îl omor“.
O altă secţiune – Intoleranţa noastră cea de toate zilele – arată câte forme poate să îmbrace intoleranţa în lume, nu numai la noi. Sunt filme care vorbesc despre intoleranţă religioasă, intoleranţă interetnică, inclusiv în ţări foarte civilizate şi aparent calme, cum e Belgia. De exemplu, filmul The New Saint urmăreşte cazul unui tânăr soldat rus decapitat de rebelii ceceni pentru că n-a vrut să se convertească la islam. Acest tânăr este astăzi pe cale să fie canonizat, icoane cu chipul lui sunt întâlnite peste tot, există reuniuni publice în favoarea canonizării. Cred că mixtura asta de ortodoxie cu naţionalism, plus frustrările specifice unui imperiu dezintegrat, e absolut explozivă şi, mai ales, e aproape de noi.(…)

Foarte mulţi români îşi declară nostalgia faţă de comunism. Cum aţi ales să „trataţi“ acest aspect în selecţia filmelor?
Cum se rescrie istoria e o secţiune tradiţională a festivalului şi oferă o temă de digestie a traumelor unui trecut recent şi exemple de cum se face această digestie în diverse ţări din lume, care au avut dictaturi de toate culorile. Anul acesta avem subiecte din Chile, unde a existat o dictatură militară de dreapta, filme din Cambodgia, unde regimul Pol Pot a fost probabil forma cea mai extremă de comunism întâlnită, care a lăsat multe urme şi traume încă nerezolvate. Cred că pentru o ţară ca România nu poţi să epuizezi o astfel de temă şi de aceea o menţinem de la an la an.
Pe de altă parte, secţiunea Eroi fără glorie e o invenţie de anul acesta, în sensul că mi s-a părut că în documentare, în cazul în care sunt filme biografice, personalitatea respectivă e de cele mai multe ori ridicată pe un piedestal. Or, realitatea e mult mai confuză şi cred că e bine ca oamenii să se obişnuiască cu figuri cu două tăişuri, cu lumini şi umbre, cum sunt oamenii adevăraţi. Aceşti „eroi fără glorie“ sunt oameni care în ochii unora pot părea eroi, iar pentru alţii sunt ticăloşi sau terorişti, cum e cazul celor doi colaboratori ai lui Bin Laden din filmul The Oath, sau al străbunicului simpatic al realizatoarei Maria Royo, care se dovedeşte a fi fost nazist şi a cărui imagine perturbă în continuare familia, altfel destul de liniştită. Sunt filme care dau de gândit şi care sunt un bun exerciţiu pentru minte şi suflet.(…)

Vorbeaţi la început despre faptul că în Bucureşti sunt puţine locurile unde poţi să vezi film documentar. Anul trecut, în afară de filmul dvs., Kapitalism – reţeta noastră secretă, şi de Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, nu a fost niciun documentar distribuit în sălile de cinema. Avem public pentru filmul documentar?
Cred că un prag s-a trecut, prin Autobiografia… în orice caz, şi anume pragul acesta al îndepărtării omului de cinema în momentul în care află că este vorba de un documentar. Şi Autobiografia…, şi Kapitalismul… au fost destul de populare, în limita audienţei de cinema autohtone, s-au clasat mai bine decât nişte filme de ficţiune româneşti ca încasări şi asta arată că lucrurile se mişcă cumva într-o direcţie normală. Există un public amator de documentar, dar problema majoră cred că e a publicului de cinema, în general. Deşi audienţa se pare că a crescut anul trecut cu 30%, e tot foarte jos, adică prea puţină lume merge la cinema până la urmă.(…)

Segmente preluate din interviul acordat de Alexandru Solomon (director festival) lui Răzvan Brăileanu, pentru Revista 22.

Anunțuri

Written by Adriana

Martie 9, 2011 la 7:44 pm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: