The Seeker

cultural studies

Negocierea valorilor universale şi locale în comunitatea TED.com

leave a comment »

patriciaryan Tehnologia noilor comunicaţii a făcut posibilă o strânsă interconectare între utilizatorii de Internet şi, ca urmare a activităţii lor, s-au născut spaţii virtuale dialogice care permit expresia unor identităţi alternative prin afilierea lor neîngrădită geografic ori politic-teritorial. Aparţinând unui spaţiu transnaţional, cultura virtuală conţine un set de obiceiuri, comportamente, cunoştinţe şi modalităţi de expresie care se dezvoltă independent sau complementar instituţiilor tradiţionale ale statului-naţiune, fiind puternic influenţate de ideea de globalitate. Deteritorializarea conţinută în fenomenul globalizării a atras de la sine o capacitate crescută de formare a unor „comunităţi imaginare” construite nu numai pe fundamentele unor discursuri dominante, ci şi în jurul unor naraţiuni marginale. Posibilitatea creării unui spaţiu public în mediul online a condus la definirea acestor comunităţi care reuşesc să legitimeze discursuri şi identităţi alternative, extrem de ofertante pentru societăţile civile contemporane în căutarea unui „ethos al democraţiei cosmopolite”, văzută drept variantă îmbunătăţită a globalizării (Falk). În contextul libertăţii de exprimare şi a încurajării culturii participative pe Internet, ne interesează punerea în aplicare a principiilor idealului cosmopolit, aşa cum este prezentat în textul lui Anthony Appiah, Cosmopolitanism. Ethics in a World of Strangers şi în articolul „Cosmopolitanism, Universalism, and the Divided Legacies” aparţinând lui Amanda Anderson, într-una dintre cele mai prestigioase comunităţi cu conţinut informaţional cultural, tehnologic, educaţional – TED.com, o platformă non-profit care pune la dispoziţia utilizatorilor conferinţe ale elitelor din domeniile ştiinţelor exacte, artelor, disciplinelor umaniste, afacerilor, organizaţiilor politice sau non-guvernamentale cu scopul de a transmite ideile inovatoare sub licenţa „Creative Commons” publicului larg şi de a pune la dispoziţie un spaţiu destinat dezbaterii ideilor prezentate. Se va putea observa identitatea cosmopolită a comunităţii, atât în caracterul ideilor transmise prin conferinţe, cât şi în privinţa identităţii membrilor acestei comunităţi şi a problematizării valorilor culturale şi morale în context global.

Cosmopolismul, tradiţional conceput ca ideal intelectual, a fost definit generic de către Amanda Anderson ca un concept ce denotă „distanţa reflexivă faţă de apartenenţa culturală, o înţelegere largă a altor culturi şi tradiţii, şi o credinţă în umanitatea universală.” Anderson insistă asupra tensiunilor care apar între valenţele atitudinilor cosmopolite, ce pendulează între ideea unui universalism cosmic sau abstract şi universalismul provenit din empatie şi schimb intercultural, observând, de asemenea, o situare între elitism şi egalitarism. Tocmai din cauza acestor provocări, conceptul poate fi poziţionat în aria virtuţiilor morale, a unei etici a comunicării care trebuie să cultive şi să negocieze experienţa Celuilalt în mod reflexiv.

Appiah dezvoltă ideea eticii cosmopolite, trasând ca valoare fundamentală responsabilitatea faţă de celălalt, etica relaţiilor fiind obligată să acorde o importanţă mai mare responsabilităţii faţă de o altă fiinţă umană decât celei faţă de o structură statală, de exemplu; unul dintre teoreticienii relaţiilor internaţionale, Andrew Linklater, numea imperativul grijei faţă de străinii îndepărtaţi „obligaţie negativă”, şi el, şi Appiah fiind influenţaţi de filosofia lui Emmanuel Lévinas. A doua valoare ce susţine preferinţa pentru cosmopolitism în faţa alternativelor globalizării şi multiculturalismului este datoria de a avea un interes faţă de alte culturi şi obiceiuri, ele fiind demne de respect nu pentru valoarea lor intrinsecă, ci pentru valoarea intrinsecă a fiinţelor umane, pentru care cultura este semnificativă.

Raportarea la Celălalt, drept urmare, aflată între universalism şi respectarea diferenţelor – sau cum defineşte Appiah cosmopolitismul parţial drept universalism plus diferenţă – poate reuşi să atingă corectitudinea idealului etic prin conversaţie, realizându-se o dinamică a reconsiderării valorilor universale şi locale. Colaborarea în societăţile informaţionale de tipul organizaţiilor non-guvernamentale sau comunităţilor de tipul TED.com trebuie să implice tocmai această „participare informată în conversaţie” (Dean&co.), în dialogul intercultural promovat de cosmopolitism:

“…cosmopolitanism shouldn’t be seen as some exalted attainment: it begins with the simple idea that in the human community, as in national communities, we need to develop habits of coexistence: conversation in its older meaning, of living together, association.” (Appiah)

Platforma TED.com a fost înfiinţată în anul 2007, la 23 de ani după inaugurarea conceptului de TED. Ideas worth sharing de către Fundaţia Sapling care a propus un set de conferinţe globale despre idei survenite în decursul cercetărilor din domeniile culturii şi ştiinţelor. Declaraţia de intenţie a fondatorilor specifică misiunea primară a comunităţii – diseminarea ideilor – întărind încrederea în „puterea ideilor de a schimba atitudini, vieţi, şi în sfârşit, lumea.” Cuvintele cheie folosite în descrierea comunităţii sunt „acces gratuit la cunoaştere”, „inspiraţie”, „curiozitate”. În prezent, Chris Anderson este curatorul evenimentelor TED, invitaţii săi sunt oameni de ştiinţă, artişti, profesori universitari în sţiinţele umaniste, experţi în tehnologie, în educaţie, etc., iar cei care beneficiază de înregistrările conferinţelor, receptorii ideilor prezentate, sunt cei peste 100 000 de membri ai comunităţii, provenind din peste o sută de ţări din lume. Ei au libertatea de a-şi construi o identitate virtuală, prin descrieri autobiografice, avataruri şi preferinţe, însă majoritatea dintre ei preferă să-şi exprime identitatea în raport cu temele discutate, în secţiunea destinată comentariilor din dreptul fiecărei conferinţe înregistrate.

Conferinţele ce tratează probleme globale – sociale, politice, culturale – sunt extrem de apreciate, dacă putem estima după numărul crescut de comentarii comparativ cu alte tipuri de conferinţe, şi intens dezbătute. Ne vom opri asupra unei conferinţe ce trateaza relatia dintre universal si local ca exemplu de incurajare a conversatiei argumentate despre teme altfel ignorate in sfera publica.

Conferinţa este susţinută de Patricia Ryan[1], profesoară de limba engleză trimisă de Consiliul Britanic în Dubai în scopul ajutorării cetăţenilor oferindu-le o educaţie occidentală pentru modernizarea statului. Deşi consideră că o limbă globală poate servi drept un instrument foarte bun pentru comunicarea interculturală, doamna Ryan pledează pentru desfiinţarea testelor de limbă engleză pentru admiterea studenţilor străini la universităţile occidentale, întrucât consideră că specificitatea gândirii şi dezvoltării creative a fiecărui om este strâns legată de limba lui nativă. Ea vede diversitatea limbilor drept o celebrare a diversităţii identitare, impunerea limbii engleze unui specialist în informatică fiind un exemplu clar de imperialism lingvistic. Dialogul între ea şi membrii comunităţii se petrece pe parcursul a 258 de comentarii la obiect, ce pun în balanţă avantajele şi dezavantajele unei lingua franca în contextul respectării memoriei culturale a ţărilor nevorbitoare de limbă engleză, pe de o parte, dar şi a raportului dezechilibrat de putere dintre engleză şi orice altă limbă vorbită în timpurile noastre:

“In many Asian countries, learning English has long been a fever among the public, especially for the younger generation. However, this has led to many educational problems and crises in losing one’s identity and culture, as pointed out by Patricia. Parents send their children to bilingual schools where English is the only means for communication. Students who do not do well in English tend to feel inferior and gradually lose their confidence. A language is a symbol of identity.” (user Chia-Zing Chen, Oct 13 2011, Taiwan)

Limba engleză nu mai este văzută drept limba comunicării globale, majoritatea comentariilor fiind în acord cu semnalul de alarmă tras de conferenţiară; principiul potenţării intelectuale, creative şi umane prin nesupunerea în faţa hegemoniei anglo-saxone se încadrează în idealul cosmopolit de cetăţenie globală şi păstrare a unor valori locale, ca responsabilitate faţă de dezvoltarea completă şi neinhibată a fiinţei umane.

Conferinţele tratează aproape programatic problematica diferenţelor culturale şi a stabilirii universalităţii binelui şi răului asupra fiinţei umane, prezervarea localului fiind continuu sugerată în relaţiile cultură naţională-globalizare, obiceiuri islamice şi reprezentarea lor în Occident, iar componenta etică fiind accentuată în dezbaterile membrilor comunităţii în probleme precum situaţia femeilor în societăţile arabe, cetăţenia globală şi discriminarea prin vize la graniţele dintre state, intervenţiile militare în numele umanităţii, etc. Principiile care guvernează comunitatea nu sunt impuse de către Fundaţie, dar – datorită ideilor expuse şi a calităţii vorbitorilor – s-a creat un spaţiu al conversaţiei despre culturi greu de configurat în afara mediului digital.

[1] http://www.ted.com/talks/patricia_ryan_ideas_in_all_languages_not_just_english.html

Anunțuri

Written by Adriana

August 27, 2013 at 11:42 pm

Nationalist Discourse in Contemporary Romania: Dan Puric’s „Cine Suntem”

leave a comment »

coperta

Excerpt:

Dar exista o alta Romanie. Orice popor are o virtualitate, orice popor are o dimensiune si o identitate care ies din contingent. Termenul de natiune este unul contingent. Natiunea este un construct istoric si unul politic. Neamul, nu! Neamul are origine transcendenta, zice parintele Staniloaie. Trece prin istorie, prin meteorologia istoriei, si dainuieste. In sensul acesta, de dainuire, ce poate sa ofere poporul roman Comunitatii Europene? Ce da el Comunitatii Europene?

El are ceva de oferit, de care Comunitatea Europeana nu are nevoie deocamdata. (115)

(…) Ziaristul spunea altceva: ca (migratia) ne mai schimba noua mentalitatea asta tafnoasa, regionala, nationalista. Eu vin si spun specialistului astuia in multiidentitate: un model care se poate da Europei este modelul dobrogean. Sunt 16 etnii acolo, care traiesc fara placute identitare. Ce-ar fi sa trimitem noi Europei un articol si sa intrebam: puteti trai fara placute identitare? Cum? Uite-asa: dupa modelul nostru. Printr-un metabolism de asimilare istoric, in Dobrogea sunt tatari, evrei, armeni, greci, nu mai stiu cati altii, bulgari, albanezi. Stau acolo si traiesc impreuna. Centralismul comunist a incercat sa-i egalizeze (monoculturalismul facut de societatile comuniste nu l-am inventat noi, romanii). Dar, pe dedesubt, era o fibra comunicationala extraordinara. Care nu avea nevoie de nici o ideologie. Noi n-aveam nevoie de multiculturalism. Acum se discuta de un fel de identitate multipla. Adica, ma faci navetist, plec dintr-o cultura in alta. Ma intreb de ce nu intra in Europa modelul dobrogean; unde unul manca pasca lui cu celalalt, oul de la Pasti il imparteau…, fara probleme ideologice. (119-120)

Dupa atata patimire, poporul acesta are o tristete hristica. Caci tristetea hristica nu e deznadejde, este doar suspinul lui Dumnezeu privind catre omul cazut. Statutul fiintal al romanului ca tristete ontologica nu-l paralizeaza pe acesta in credinta sa, ci din contra, paradoxal, il intareste. Caci adevarata nadejde crestina nu inseamna suspendarea necazului prin asteptarea optimista, ci folosirea acesteia, a suferintei, ca poarta ce-l duce spre pragul mantuirii. Felul acesta de a fi al romanului adevarat a spart zidurile inchisorilor comuniste, a spulberat piatra uitarii ce se asezase pe memoria cinstita a acestui neam.

Crestinismul omului romanesc s-a nascut dintr-o lumina aparte. Omenia, ca dat stramosesc al acestui neam, a fost aeroportul pe care a aterizat lin credinta crestina si din aceasta imbinare de rai si de inger a lui Dumnezeu s-a nascut Gradina Maicii Domnului, numita Romania. Peste ea a cazut necrutator, nedrept si barbar, istoria, iar dincolo de istorie, cu mult in afara ei, comunismul. (150-1)

The necessary preliminaries for the analysis of Dan Puric’s identitarian discourse need to take into account his theatrical persona, both on and off the theatrical stage, turned into the public figure who constructs the rhetoric of national identity. His media appearances weigh significantly in entertainment, through the role-playing, anecdotes, and jokes that he interprets; his speech is destined to reach a heterogeneous, television-watching audience, being delivered either in talk-shows or in non-academic conferences; his loquacity and spontaneity have won him the sympathy of his public, therefore his definitions of Romanian national identity pass to the listener smoothly, almost subliminally, as if they were products being advertised for. Confusion between theological preaching, mere opinions on the present political agenda, cultural activism and his theory on Romanians’ national identity is increased by this type of discourse. Not even in his explicitly entitled book, Cine suntem (Who we are), which supposedly offers the updated situation of our identitarian process – as he rightfully adjusts the question into “Cine mai suntem? (Who are we anymore?)”(Puric 144) – does he manage to convey a unitary text with a critical argumentation. Therefore, we will use in the present undertaking relevant fragments of the text which encompass Puric’s nationalist discourse and we will identify its ideological preferences and tendencies,  along with their tropological correspondences, drawing from  Bogdan Stefanescu’s typology of rhetorical strategies,  which builds upon Hayden White’s famous categorization of tropes within historiographic discourse.

The difficulty encountered in analyzing Dan Puric’s text was to separate the patriotic, over-emotional fragments from a coherent, systematic, self-reflexive discourse on Romanian national identity. His tendency is to exacerbate preeminent cultural and historical figures, to use sentimentalism and to make exaggerated use of metaphor, poetic language and quotes from various Romanian priests, poets, philosophers or Western postmodern thinkers and linguists. Being a collection of interviews, conferences and speeches, the book offers the possibility of identifying and selecting the fragments which depict “nationalism as a form of self-consciousness, which conceives one’s identity in relation to collectivities”, focusing on the nation’s “internal cohesion” and reacting against the “external coercion” (Stefanescu); in Puric’s view, his mission is to recapture the foundational myth of Divine emanation which has been torn apart by ages of foreign occupation and Communist torture. He considers his endeavor a vital exercise of anamnesis which should be done in order to regain the national conscience forgotten along the way. For him, ‘nation’ is a contingent concept, an empty historical and political construct meant for administrative purposes; therefore, it is not this notion he is trying to recuperate and refill with meaning, but the Romanian neam, which has transcendental origins (Puric 115). We will come back and discuss the rhetorical implications of him insisting upon the notion of neam in the analysis of his use of “archetropes”  in shaping an ideologically charged nationalist discourse.

Puric’s nationalist theories are heavily influenced by and anchored in the Romanian neonationalist movement at the beginning of the 20th century, popularized through Nichita Crainic’s magazine Gandirea, starting with 1926. The movement appeared as a reaction to the democratic tolerance of urban influences upon the traditionally rural Romanian community, brought in by the Hungarian and Jewish minorities. Nicolae Iorga’s propaganda of anti-Semitic nationalism and, three decades later, Nichifor Crainic’s manifesto regarding the ethnocratic state, in which minorities inhabiting the Romanian space were called “invaders”, “colonizers” or surreptitious infiltrators (Sugar 227), have deepened the roots of xenophobia in the nationalist discourse. As stated in Stefanescu’s study, there is still a certain “xenophobic infamy” associated with Romanian nationalist policies, although significant progress has been made in harmonizing ethnic conflicts; however, the historical tradition of intolerance in nationalist discourses – identifiable also in the Communist regime and in the 1990’s – still haunts the mentality of both the Romanian society and the foreign public opinion on the Romanian nation. If we look at the present political discourses in Romania, national identity is defined, on the one hand, as opposed either to the Eastern Europe or Balkan identity, or to the Hungarian, Roma, Ukrainian or other ethnic minorities; it is assimilated, on the other hand, to the Western European Union and to the United States.

Puric excludes, in his concept of nationalism, the intolerance based on ethnic, religious or racial grounds, and he stands against adapting and applying external, foreign policies and social norms, practiced by other nations or communities, to Romania, situating himself against the official nationalist discourse and tendencies. Moreover, he reevaluates Titu Maiorescu’s theory of “forme fara fond” (forms with no content) and supplements it with the neonationalist view on the actual substance of Romanian culture, residing in Orthodox Christianity – manifested through the belief in divine predestination, altruism and togetherness. (Sugar 237) The motivation of such a long-going pursuit of defining the inherent specificity of the Romanian people (see his upcoming volume, „The Romanian Soul”), as Dan Puric is neither a historian, nor a politician or a cultural analyst, could be explained by taking into consideration John Hutchinson’s “paradigmatic figure of the national community” (Hutchinson and Smith 123), the artist, for whom the perpetually evolving community represents a source of creativity. In Hutchinson’s terms, the artist who engages into a reconstruction of the sense of belonging to a historic, unique, organic community by reassessing its traditional values in cultural societies is a cultural nationalist. Rather mystical than rational, the cultural nationalist’s endeavour is “to inspire a spontaneous love of community in its different members by educating them to their common heritage of splendour and suffering” (124). Perhaps intuitively, realizing the absence of a contemporary Romanian cultural nationalist, Puric adopted this posture.

Analyzing the rhetoric of Puric’s nationalist discourse becomes imperative when his ideas gain wide popularity amongst the Romanian people. He is invited to prime time talk shows on national holidays, he keeps his conferences in the Hall of the Romanian Athenaeum, he reaches his audiences through various media; therefore, the counter-discourse offered by Puric which challenges the legitimacy of the official nationalist discourse becomes mainstream. It is significant, in this context, to identify the ideological tendency of his rhetoric by tracing the “modes of historiographic consciousness” (White) leading to the ideological choices.

In Cine suntem, we can not speak about a single “archetypal mental pattern” (Stefanescu); the purpose of the discourse is felt throughout the text: it tries to transmit a set of ideas and a value system for the members of society, regarding both their spiritual collective identity and the more pragmatic, socio-political choices. His ideology is a – sometimes paradoxical – mixture of conservative, radicalist and anarchist attitudes, out of which the predominant one seems to be the latter.

Considering Stefanescu’s system of four archetropes defining mechanisms and correspondences between the tropology of discourse and the ideological preferences hidden in the subtext, Puric’s favorite tropes  map his nationalist discourse. By his extensive use of metaphor, symbol and personification in describing the Romanian neam, he is inscribed in the tradition of Anarchic Nationalism, promoting an irrational self-identification and empathy and pleading for the rupture between the socio-political impositions (constructed under the “nation”) and the authentic, essential, traditional spirit of the “neam”. The neam is seen as a natural and harmonious organism which has survived the “aberrant history” because of its unitary and solid backbone, the Christian faith. For him, the foundational myth which has helped the Romanian people in surviving the deviant political systems is Christian, the Romanians being God-given under the holy sacrament and their land being named the Garden of Virgin Mary (Puric 151). Faith, courage, wisdom, Christian dignity, and the strength to transform tragedies into reflection and atonement are, in Puric’s view, the hallmarks of Romanian identity. Given its transcendental and encompassing value, the neam is able not only to survive the superficial socio-political contracts, legislation, unions, but also to escape them and generate a natural model of self-governance: “Eu vin si spun specialistului astuia in multiidentitate: un model care se poate da Europei este modelul dobrogean. Sunt 16 etnii acolo, care traiesc fara placute identitare. Ce-ar fi sa trimitem noi Europei un articol si sa intrebam: puteti trai fara placute identitare?”/”Let me tell that multiidentity specialist this: a model for Europe is our own Dobrogea model. There are 16 ethnicities living there with no identitarian labels. What if we’d send an article to Europe and ask them: can you live with no identitarian labels?” (Puric 120) Western policies such as political correctness, multiculturalism and assimilation are mocked because of their contractual character, while Romania is seen as superior for hosting various cultures or ethnic groups who have been historically and organically assimilated. Taking Dobrogea as a representative model for Romania is a faulty synecdoche, as it is sufficient to go up or left on the map in order to clash with the conflicts between Romanians and Rromas, Hungarians, and other ethnic groups. It is common in nationalist discourses to offer a coherent version of history in order to achieve continuity and Puric tries to bridge the past and the projected future, as well; however, the downside of this technique is the omission or distortion of simple facts – not only are there mystifications and exaggerations of Romanian figures and events for the benefit of its image, but the selection of representative parts for the whole nation is, obviously, biased.

It is interesting, in this case, his understanding of Romanians’ relevant history, the one which is faithful to the national identity. The communist past is completely separated from the natural evolution of events: it represents the invader, the criminal outsider who has imposed himself over the inside rules of the Romanian people, and tainted the “honest memory” (150) of the neam. He never mentions the Romanian people during the Communist regime as being active, but only passive; cruel things have happened to them, they were forced to endure, they were killed, tortured, they were the victims of external weapons. Along with this unfortunate period came the following one, continued in the present. This time, the Romanian people are again the passive figures: they are anesthetized, put to sleep, bought, so that they are in the posture of victims without them realizing it. The present system, sarcastically called “ghiveciul national”, encourages ignorance, indulgence, and confusion. Intellectuals are perhaps his strongest competition, as they are accused of trying to deconstruct and demystify Romania’s identity, politicians are corrupt and blasphemous, and the people are lost in “an ocean of ignorance”. Therefore, he opposes both the present and the recent past. Unlike an anarchist, who would not praise any kind of alternative state or legal authority, Dan Puric turns to the Conservative Nationalist tradition of the 19th century in an attempt to reassess the true values of the Romanians who only then have managed to surface, to be acknowledged and to shape the nation from within. He quotes from Mihai Eminescu, Titu Maiorescu and “Junimea”, Scoala Ardeleana, Mihail Kogalniceanu, admiring and almost conjuring representative figures of Romanian conservative nationalists in order for him to demonstrate the weight of their theories of Romanian-ness. He also shares with the conservatives the idea that a value should not be democratically prioritized, but it should be left to follow its own path and consider it as the basis for solid constructions. He encourages the development of the neam, not the reinventing of its identity. He does not, however, specifically propose a conservative ideology for Romania, and, at least in the present collection of texts, he lacks the self-reflexive irony of a conservative nationalist’s rhetoric, mentioned in Stefanescu’s system of ideological mental patterns.

The antithesis which marks Puric’s disapproval of the official political discourse, namely the relationship between Romania and the Western states, could mark a Radicalist tendency. As defined in Stefanescu’s text, “The Arch-Radical shares with the Anarchist a commitment to discontinuity both in his call for abrupt or revolutionary change and in his concern with the singularity of his nation.” (Stefanescu) He advocates for a drastic change of perspective in what regards international affairs, and highlights the distinctiveness of Romania in comparison to a formal union of Western states. His more materialistic, rational and analytical discourse on foreign affairs, diplomacy and global economy lacks, however, concrete alternatives of social and political practices which would permit Romania to cut off from foreign alliances.

Although his theories are the product of different, sometimes diverging ideological influences, the centrality of the Romanian neam, the focus on a God-given, transcendental community and the irrational manner of reassessing the archetypal connection between the Romanian people and their distinctness from the political authorities or unions suggest an anarchist choice of rhetoric. His speech is both theological, as he preaches for the redemption of the Romanian people and their embracing Christian values, and nationalistic, as he encourages people to become aware of their own collective national identity – of their language, faith, myths, literature, history – for their own survival as a neam.

Works Cited:

Hutchinson, J. & A.D.Smith. Nationalism. Oxford: Oxford University Press, 1994. Print

Niessen, James P. “Nationalismul Romanesc: o ideologie a integrarii si a mobilizarii.” Nationalismul est-european in secolul al XX-lea. Ed. Sugar, F. Peter, Bucuresti: Curtea Veche, 2002. 226-250. Print

Puric, Dan. Cine Suntem. Bucuresti: Platytera, 2008. Print

Stefanescu, Bogdan. “On The Discrimination of Nationalisms: The Rhetoric of Identity in Romanian Culture”, in Krytyka no. 11/nov. 1999, Kiew. <http://stefanescu-optional.blogspot.com/

Written by Adriana

Ianuarie 15, 2013 at 2:13 am

Post-Revolutionary Attitudes: Review of „Năravuri Româneşti”, by Ruxandra Cesereanu

leave a comment »

Ruxandra-Cesereanu-Naravuri-romanesti          The collection of texts in Ruxandra Cesereanu’s volume gathers political stands and mentality  essays written for various magazines (Revista 22, Romania Libera, Suplimentul de Cultura), either as pamphlets, or as small studies of recent history, which are part of her more ample research on the Communist resistance, Revolution and Gulag, Romanian stereotypes,  prejudgments and violent imaginary. The imperative of post-communist political, social and cultural development in Romania is, in her view, the ethical engagement in establishing and recognizing the crimes of the totalitarian regime, proposing the following as a logical procedure: identifying the members of the regime who have supported and encouraged the violation of human rights and properly excluding them from the democratic government. Her endeavor in outlining basic moral judgments and principles for the Romanian post-communist state is motivated by her belief that “today’s argotic and corrupt Romania is less likely to be saved through culture, but more through moral directions.”(29) She is one of the intellectual elites who, having studied and written literature and scientific works, discards cultural models as “perisabile si uneori zadarnic-orgolioase”, therefore unfit for a proper observation of the Romanian society: “intelectualii au intepenit in ideile lor fixe si in bataliile lor conceptuale. Ma intereseaza, in schimb, cruciada interioara a romanilor.” (29) Whether or not she is referring to the ideological quarrels of the past 20 years in Romania, the liberals versus the conservatives, the leftists, neo-Marxists or the intellectuals embracing capitalism, her discourse is not ideologically charged (although she actively supported President Basescu in 2007 against the Parliament referendum, but only as a manifest against the legacy of Communism and political corruption). She aims at reestablishing the ethics of the political agenda in correctly judging and expressing the crimes of Communism in a transparent manner in order for any similar type of coercion to be avoided in the future and she also pleads for the moral purification of the Romanian people as a necessary step towards a healing of the Communist trauma in the collective consciousness.

The major official attempts at establishing a moral direction of the post-revolutionary society are, according to Cesereanu’s texts, the following: firstly, Proclamatia de la Timisoara, which later became the manifesto of the upheaval in the University Square in Bucharest (22nd of April – 13th of June, 1990), also known as Golaniada; secondly, the Trial of Communism bringing the official condemnation of the crimes of Communism, and thirdly, the lustration law, mentioned in the Proclamatie in the 1990’s (point 8), put forward by the Liberals in 2005 and rejected in 2010 as “unconstitutional” by the Constitutional Court, after having been called “undemocratic, anti-constitutional and violating human rights” by the Social Democrats. (Hotnews.ro) We will focus on the first two actions in the subsequent lines.

Proclamatia de la Timisoara (March 11th, 1990, coordinated by writer George Serban and the “Timisoara” Society) proposed the return and reestablishment of the anticommunist principles and beliefs of the 1989 Revolution. Because of the distortions and resistance orchestrated in the immediate period following the Revolution, the role of the Proclamation was to officially reassess eight fundamental laws, ideals of the inception of the Revolution in Timisoara, among which the following were clarified: the Revolution in Timisoara was not anticeausist, but anticommunist, therefore its object was not Nicolae Ceausescu himself, but the entire totalitarian regime and active members of the Romanian Communist Party. This distinction is relevant in the discussion on the lustration law, pointed at the political elite of Communist Romania. The following matters of the Proclamation contribute to what Ruxandra Cesereanu calls an attempt of “re-Europeanization of Romania” (38) – the question of whether or not Romania had been integrated in the European landscape before the Gheorghe-Gheorghiu Dej ruling is debatable and will be left aside – through the display of a model of tolerance, cooperation and freedom of expression among Romanian citizens of different age, ethnicity and political views, which dismisses red nationalism and propaganda.

Points 7 and 8 of the Proclamatie focus on the necessary ethical conditions in electing the post-communist political rulers, Cesereanu emphasizing its character of justice: because of the severe degrees of involvement in the Communist repression, the former Communist activists and Securitate officers were to be restricted from participating in three subsequent elections and prohibited from submitting their candidature to the presidential office (40). The Proclamation explained that in order to have a true revolution, both sides of the social organism had to be revolutionized: the structural program (ideology) and the collective consciousness (moral attitudes); it was supposed to represent for Romania what Cesereanu calls the spiritual, moral and ideologic document of the 1989 Revolution (41), and some of its principles were applied in other ex Communist states such as the Czech Republic or Poland.

The manifestation in the University Square in Bucharest used Proclamatia as a “symbolic constitution” (42), to which other democratic rights were added: free circulation of information in mass-media, the authorization of independent radio and television stations, the autonomy of mass-media, naming a civil as Minister of Interior, pressing charges against the military officers involved in the repression of the Revolution and the promulgation of Point 8 in the Proclamatie. (43) Cesereanu speaks about the symbolism of Golania, which gathered thousands of people in the square, seen as a ground zero, an agora or even a symbolic Parliament. The manifestation had turned into an anti-communist happening (45), where freedom of expression, irony and parody actually gave the feeling of a new, post-modern age. The University had become sacred and morally legitimated, a “spiritual fortress”, “a citadel of the intellectuals” (46) whose democratic status exceeded the less expansive democracy planned for the 1990s. Ruxandra Cesereanu suggests a genius loci of the University Square where one of the few authentic moments of communion between Romanians (15) took place.

The second attempt of determining a moral purification of the Romanian people, this time a successful undertaking, was to highlight the urgent need of a public, official condemnation of the Communist regime by the first man in the state, president Basescu. How would a trial of Communism look like and what would one expect to come out of it? Is it a pathetic spectacle? Or is it an alternative to the deficient educational system which supports ignorance and amnesia instead of recollecting the past? Or can it simply be reduced to rhetoric? Cesereanu gives three main reasons for a necessity of condemning the crimes of Communism: first of all, she speaks of an internal revolution which has not taken place alongside the exterior one and which is badly needed for the collective morality; second of all, at the level of the European Union, it would count as a synchronization with the other states of the former Soviet Bloc who have officially condemned the regime (and as we like to think of ourselves as part of the European states, the gesture would at least bring us closer to their level of morality and civilization); last of all, giving a more pragmatic approach, a trial would protect the Romanians from hypocritical political figures and would at least have them more informed and less vulnerable to manipulation. The blurry, unsteady history of Communism in Romania (which leads to a high possibility of it being transformed into fiction) should get stabilized through information and moral judgments; Cesereanu names the institutes and historians which provide scientific works on the Romanian Gulag in an attempt to succeed into making the trial of Communism a priority for Traian Basescu, since neither Ion Iliescu (“nemernicul”, homo sovieticus), nor Emil Constantinescu (“mediocrul”) have considered the problem imperative. We are aware of the final rapport committed by the Presidency, also known as Raportul Tismaneanu, which led to the 2006 official condemnation of Communism, discourse described by Cesareanu as “a key moment of ethical implications and a politically-moral turning point for Romania” (84). The discourse symbolically attested the complete separation from the Communist regime and engaged into a historically healthy dealing with the past: founding a Museum of Communist Dictatorship in Bucharest, elaborating a history manual about the dictatorship, pronouncing a day of commemoration for the victims of the regime and modifying the restrictive access to the archives of that period.

The ethical trial of Communism is an ongoing process  and it will probably be kept this way – if not on purpose, then because of the ethical crisis of other branches, as well: Ruxandra Cesereanu exemplifies the failure of the Romanian Orthodox Church to maintain the right standards for which they gained the people’s vote of confidence; the economic crisis also brought the ethical crisis of capitalism and the distrust into the political agenda and public discourse. The latest surveys show that 78% of the people questioned sustain that neither they, nor their families have been (negatively) affected by the Communist regime. (Sondaj 16) The current situation influences the collective consciousness, making the investigation of Communist crimes incapable of determining what Ruxandra Cesereanu calls a “moral purification” (73)

Works Cited:

Cesereanu, Ruxandra. Naravuri romanesti. Texte de atitudine. Iasi: Polirom, 2007

Galantonu, Dimitrina. “Curtea Constitutionala – Legea lustratiei este neconstitutionala”. HotNews.ro, 7 Jun.2010. 12 Dec.2010 < http://www.hotnews.ro/>

IICCMER/CSOP. “Atitudini si opinii despre regimul comunist din Romania. Sondaj de opinie publica.”. IICCMER, 9 Dec. 2010. 12 Dec.2010 < http://www.crimelecomunismului.ro/>

“Proclamatia de la Timisoara”. 8 Mar. 2009. 12 Dec. 2010

< http://proclamatia.wordpress.com/>

Written by Adriana

Ianuarie 15, 2013 at 1:28 am

Împărăţia Muştelor – Răsvan Lalu despre situaţia actuală a societăţii româneşti

leave a comment »

Articol preluat de pe Contributors.ro.

Modernitatea ratată

Ne arătăm mai totdeauna curioşi să aflăm ce gândesc străinii despre noi. De altfel, tema „imaginii naţiei“, injust murdărită şi deformată de spirite rău-voitoare şi duşmănoase, a străbătut cu bine deceniile şi pare temeinic înfiptă în conştiinţa colectivă. Lucrurile se complică însă, atunci când realizăm că, pe cât de dornici ne arătăm a cunoaşte părerile străinilor despre noi, pe atât de nepăsători rămânem, în fond, la opinia acelora. „Imaginea negativă a României“, lamentată ritual, se dovedeşte doar un vehicul util să transporte miturile autovictimizării şi teoriile conspiraţiei. În fundul sufletului, omul nostru majoritar nu este săpat de îndoieli sau zguduit de nemulţumiri abisale, lumea pe care şi-a construit-o îi ajunge, iar pe sine chiar se place, individual şi colectiv.

Chiar şi atunci când nu se mulţumeşte cu prezentul în care trăieşte, omul românesc o face doar în raport cu ce are, niciodată în raport cu ce este, concepând progresul ca pe o multiplicare a modestului patrimoniu iniţial, un „mai mult“, rareori un „mai bine“: mai multe televizoare în mai multe camere, mai mulţi cai-putere, mai multă carne pe masă şi smântâna-n ciorbă, ceasornice mai scumpe, servitori şi oameni de casă, putere multă, gălăgie mare, în fine, tot ce se poate consuma pe loc sau arăta la vecini.

Acest Gargantuel naiv, bulimic şi lipsit de dileme ori fragilităţi identitare, este în realitate victima unei imagini de sine care a decolat de la solul realităţii, propulsată în cerul iluziilor şi autoamăgirii de trecerea bruscă la o societate de consum ce i-a căzut peste creştet ca un cargou aerian prăbuşit în junglă. Fără a fi parcurs etapele dezvoltării către societăţile post-industriale, decuplat cultural şi tehnologic, defazat istoric, omul nostru s-a trezit consumator înainte de a fi învăţat să fie producător. Cum să nu-ţi închipui că tot ce zboară se mănâncă !? Cum să nu construieşti avioane din nuiele în plină junglă post-comunistă, invocând înfrigurat căderea din ceruri a cargourilor cu hypermarketuri, salarii bune, pensii la toată lumea şi vacanţe la Mediterana !?

Într-o societate a îndestulării pe veresie, care funcţionează în principal ca debuşeu al unei producţii realizate în străinătate, nici largile categorii ale lui poate-mai-pică-ceva, nici căpeteniile predatoare nu pot şi nu au interes să vadă adevărul mizeriei. Atunci când în şcoală, generaţiile deprind firescul corupţiei, iar în viaţă, principala strategie antreprenorială constă în aspirarea banilor publici, evaluarea lucidă a realităţii şi numirea lucrurilor pe nume nu pot fi decât nedorite. Poporul şi căpeteniile refuză să fie trezite din visul hipnotic al unei societăţi de consum pe care nu ei au creat-o şi care, fiindu-le paraşutată, doar o maimuţăresc, fără a-i înţelege rosturile şi devenirea.

Şi totuşi, o interogaţie asupra tipului de modernitate către care tindem este preliminară oricărei încercări de a o construi. Faptul că în spaţiul public tema înapoierii şi mizeriei este ocolită şi ignorată nu se explică doar psihologic, ceea ce ar fi întrucâtva de înţeles, ci şi politic. Precis că nici pe şefii de trib, bulibaşii şi baştanii lumii a treia nu-i vom auzi vorbind public despre mizeria din ţările lor. Este secretul hainelor nevăzute ale împăratului, secret colectiv întemeiat pe prostie, laşitate şi ticăloşie.

Cu atât mai puţin te poţi aştepta la un discurs despre înapoiere şi modernitate ratată din partea unei clase politice a cărei principală strategie de comunicare este mituirea cinică şi iresponsabilă a electoratului. Transformându-se în preoţii cargo cult-ului românesc, politicienii şi media se întrec în a flata, neruşinat şi mincinos, poporul, în timp ce elita intelectuală, roasă până la vârf de impostură şi gratuitate, se complace onctuos şi viclean.

Adevărul despre România nu este cel al non-ştirilor fabricate de media şi nici cel al derizoriilor lupte de partid şi de stat. Adevărul se regăseşte în coloanele statisticilor internaţionale, acolo unde aproape că nu există indicator social, economic, politic, structural ori cultural la care să nu fim ultimii din UE, din Europa geografică sau printre ultimii din lume: mortalitate infantilă, productivitatea muncii, risipa de energie, sistemul sanitar, performanţele şcolare şi universitare, infrastructura, speranţa de viaţă, cercetarea ştiinţifică, violenţa domestică, igiena personală, canalizare, corupţie, produs intern brut pe locuitor, justiţie, lista putând continua ad nauseam.

Adevărul îl putem totuşi descoperi şi în judecăţile străinilor, dar nu ale turiştilor, expaţilor din firmele străine sau ziariştilor oaspeţi, uneori ignoranţi sau supuşi unor agende dubioase, ci spre exemplu, în impresiile spontane ale câtorva sute de studenţi Erasmus, veniţi în România între 2007 şi 2010: arhitectură sovietică, oraşe urâte, desfigurate de oribile blocuri din beton şi sufocate de haosuri de cabluri, trotuare neverosimil blindate de maşini, trenuri care abia se târăsc, lipsa autostrăzilor, prostul gust patetic şi agresiv, oameni cu priviri triste şi dantura lipsă, drumuri rele, peisaj rural medieval, trafic auto haotic şi brutal, contrastul între opulenţa ostentativă a celor puţini şi indigenţa endemică a celor mulţi, gunoaie tălăzuind pe câmpurile nelucrate, bucătărie rudimentară, lux strident şi patetic, animale chinuite… Unii dintre aceşti tineri au fost sincer entuziasmaţi de exotismul căruţelor, căpiţelor, ţiganilor, fântânilor cu cumpănă şi bătrânelor cu gumari şi basma. Alţii eufemizează diplomatic: „un loc unde timpul pare a se fi oprit“, „locuri neatinse de intervenţia umană“. În fine, mai toţi nu uită să omagieze, amabil şi stereotip, „ospitalitatea“şi „căldura“localnicilor, iar băieţii, „frumuseţea fetelor“.

Secretul mizeriei, dar mai ales al pseudo-modernităţii nu mai poate fi păstrat. Este timpul ca acestea să devină teme publice, nu din obscure porniri masochiste ori exhibiţioniste, ci din cauza urgenţei.

Stăpânii muştelor

Expresie a activităţilor unor trepăduşi ai securităţii reciclaţi în politicieni, mesajul politic autohton este lipsit de conţinut autentic. În magma iniţială, partiturile doctrinare s-au distribuit aproape aleator între soldăţeii plasaţi în politică: care liberal, care democrat, care social-democrat. Din această făcătură nu avea cum să se nască o gândire politică îndreptată către nevoile ţării, ci doar un simulacru de discurs menit să  mascheze perpetuarea dominaţiei vechilor cadre şi marea prădare naţională.

După 21 de ani de zbateri bezmetice, în care singurul demers sistematic a fost cel legat de prada resurselor, tema tipului de dezvoltare, nu doar a căilor materiale de ieşire din mizerie şi înapoiere, ci mai ales a formelor de modernitate spre care ne îndreptăm, rămâne ca şi inexistentă.

Reflecţia asupra căilor modernităţii şi dezvoltării ar fi trebuit preluată de generaţia de mijloc, acolo unde experienţa, putinţa şi ştiinţa se spune că ar sta în echilibru. Această generaţie este însă una demisă istoric, pe care viaţa în comunism o face, intelectual şi moral, incompetentă pentru asumarea scrutării viitorului: stăpânii discursului rămân tot vechii securişti/activişti, în timp ce restul generaţiei tace, uzată în gândirea subalternă şi viaţa asistată.

Regimul comunist a realizat o uriaşă ruptură istorică a generaţiilor. Lichidarea fizică, socială şi culturală a tuturor celor care trăiau prin muncă responsabilă a dus la nimicirea oricărei tradiţii a lucrului temeinic şi dezvoltării cu noimă. Azi nu mai avem trecut cu care să reînnodăm, tradiţie la care să ne raportăm, mal al timpului spre care să mai putem face pod: epoca ante-belică este prea îndepărtată, de-acolo ne vin cel mult ecouri pentru mituri şi vise paseiste, iar de perioada comunistă tocmai am dori să ne desfacem.

Trăim ca într-o casă de copii, unde personalul, violent, hoţ şi pervers, a dispărut peste noapte, lăsându-i pe orfani de capul lor. Sarcina de a reinventa această lume fără repere şi tradiţii şi-a asumat-o spontan generaţia tânără, care, simbolic, nu mai are nici părinţi, nici bunici.

Este generaţia care a crescut în epoca haotică şi confuză a “tranziţiei”. Privată de modele pozitive, rămasă doar cu cinism în locul iluziilor, generaţia stagnării nu ştie încotro să se mai îndrepte, dar nu mai poate şi nu mai vrea să aştepte, abandonându-se unei culturi a frontierei, similară cuceririi vestului sălbatic: America din vis, acum, aici. Pe acest continent neexplorat al construirii unui sens, generaţia nouă îşi ridică, în lipsa strămoşilor, altare barbare şi inocente închinate unor Domnitori ai Muştelor, idoli închipuiţi, împrumutaţi, visaţi.

Există de toate expresiile, culorile şi direcţiile. Yuppies afişând o credinţă nestrămutată-n zeul corporatist, adepţi ai turbo-capitalismului, dorindu-şi un stat redus la un fel de pânză învelind monumentul economiei ultraliberale, pe care, cu cât n-au avut ocazia s-o experimenteze, cu atât mai aprig o proclamă, activişti oengişti sau combatanţi ai tuturor drepturilor umane şi corectitudinilor politice, luptători ai tuturor cauzelor internaţionale de pe prima pagină a presei main-stream …, setea de identificare cu “cauze juste” este imensă.

Impresia generală rămâne însă aceea de factice, de import neasimilat, de sală de seminar şi diplome de perfecţionare, probabil pentru că există o cerinţă internă de coerenţă între viaţa reală şi convingerile profesate, or, şi cu iPod-ul în ureche şi cu colbul drumului între dinţi, e dificil de apărat coerenţa.

Îngropaţi în solul unei patrii închipuite, autohtoniştii arată o altă versiune de inadecvare. Încarceraţi în crâncenele lor certitudini naţionaliste, şi unii, nepoţei ai naţional-comunismului, şi ceilalţi, strănepoţi ai misticii naţionalist-ortodoxiste, zac izolaţi într-un delir autotrof.

Cea mai dezolantă categorie o reprezintă însă stângiştii post-comunişti. Născut tot din exasperarea în faţa kapitalismului kleptocratic, stângismul post-comunist trage de-aici concluzii în răspărul bunului simţ comun. În timp ce soluţia la capitalismul corupt, piaţa distorsionată şi statul captiv constă într-o autentică economie de piaţă şi un stat mai mic, dar funcţional şi independent, adolescenţii stângişti ai epocii Iliescu îşi închipuie că tocmai sistemul în care au crescut din ‘90 încoace ar reprezenta capitalismul. Asemenea unui copil cu părinţi violenţi şi abuzivi, care, necunoscând altceva, îşi imaginează că aşa sunt toate familiile, stângiştii noştri sunt sătui de capitalism, fără a-l fi cunoscut pe cel autentic şi funcţional.

Extrapolând ceea ce nu este de extrapolat, stângismul nostru post-comunist eşuează într-o critică anti-capitalistă neasimilată, fără obiect, de o gratuitate patetică. Dacă temele fundamentale ale criticii societăţilor moderne avansate, pot fi legitime la ele acasă, în solul economiilor de piaţă funcţionale şi mature, care le-au dat viaţă şi le-au nutrit, ele nu constituie decât alibiuri ridicole şi exerciţii vide de conţinut, atunci când sunt maimuţărite într-o societate pseudo-modernă ca a noastră.

Refugiat într-un discurs de pe poziţii subalterne şi autovictimizante împotriva unui capitalism global, pe care nu l-a cunoscut decât cel mult din lecturi, filme şi călătorii, stângismul naţional se află într-o poziţie nu lipsită de aciditate. Tocmai ei, denunţătorii neo-colonialismului imperialist occidental creează un epifenomen neocolonial, atunci când îşi însuşesc mimetic teme şi probleme ale unor societăţi străine avansate. La fel cum în casbah-lele maghrebine se dezbăteau aprins problemele dinastice … franceze, iar africanii colonizaţi se împopoţonau cu peruci şi belşug de pudră, stângismul nostru provincial preia, inadecvat şi ridicol, teme anti-europene, critica societăţii de consum şi a post-consumismului, a marii finanţe şi imperialismului, realităţi cu care n-are nimic de a face, asemenea unor tineri intelectuali dintr-o ţară subnutrită, care discută îngrijorat despre pericolele creşterii colesterolului în sânge. Prin decalare şi inadecvare, stângismul românesc exemplifică la nivel doctrinar exact fenomenele de dependenţă, marginalitate şi înapoiere pe care le denunţă prin discurs, ca acel personaj care bea pentru a uita ruşinea de-a fi beţiv.

Ar fi o eroare dacă toţi reprezentanţii acestei “stângi radicale” post-comuniste ar fi expediaţi sub o singură etichetă. Componenţa este heteroclită, de la idealişti sinceri la gazetari de tip sovietic, de la veleitari inconsistenţi şi histrionici sau impostori avizi de publicitate, la tineri educaţi, aflaţi în căutarea unor răspunsuri, sau a unor cariere şi confirmări. Tratarea lor diferenţiată ajută la discernerea eventualelor voci dintr-un fundal de zgomot redundant şi parazitar, care nu poate fi decât ignorat.

Partea cea mai respingătoare, cu adevărat gravă şi impardonabilă a stângismului autohton este însă încercarea de revalorizare pozitivă a regimului comunist din România. Intelectual, este un viol al adevărului şi evidenţei trăite de zeci de milioane de oameni timp de decenii. Moral, este o solidarizare cu crima. Nu există nici o diferenţă între cei care justifică regimul genocidar naţional-socialist şi cei care prestează acest serviciu regimului comunist, adjudecându-şi exterminările în masă, teroarea, genocidul cultural, suferinţele fizice de masă, distrugerea morală şi pervertirea vieţii sociale, peste generaţii. Există limite ale jocului intelectual şi impetuozităţii ideologice, care trebuie să se oprească în faţa crimei absolute.

Căutarea unor soluţii pentru viitor din adâncurile unui prezent românesc incert şi frustrant, chiar şi atunci când ţine să treacă prin critica globală a capitalismului, nu trebuie în nici un caz să ducă la solidarizări cu un sistem intrinsec criminal şi anti-uman cum a fost cel comunist.

Din păcate, aşa cum se înfăţişează acum, hibrid, mimetic, cinic şi deviant, stângismul post-comunist este doar idolul cu cap de scroafă al orfanilor tranziţiei, stăpân al muştelor şi resentimentelor dezorientate.

Written by Adriana

Mai 24, 2011 at 3:49 pm

Antanas Mockus şi armonia dintre lege, societate şi cultură

leave a comment »

Anul acesta, festivalul de film documentar dedicat drepturilor omului organizat de Centrul Ceh, One World Romania, l-a avut ca invitat special pe unul dintre protagoniştii documentarului Bogota Change – Antanas Mockus, primar al capitalei columbiene cu două mandate neconsecutive, între 1995-1997 şi 2001-2003.  Filmul a fost prezentat în cadrul secţiunii „Oraşe în criză” şi arată, cronologic, schimbările prin care a trecut Bogotá începând cu anul 1995, sub administraţia a doi primari independenţi (Mockus şi, din 1998, Enrique Peñalosa), trecând printr-un proces de civilizare, de schimbare a mentalităţii „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” care crescuse rata criminalităţii alarmant. Problemele oraşului se presupunea că ar fi fost determinate de nivelul scăzut de trai al locuitorilor – violenţa, furtul, abuzurile sexuale, accidentele de maşini, casele dărăpănate, traficul de droguri -, ceea ce ar fi condamnat oraşul la un cerc vicios: administraţia nu putea atrage investitori într-un oraş rău famat, sărăcacios, periculos, drept urmare oamenii ar fi rămas în aceleaşi condiţii şi ar fi perpetuat comportamentele ilegale. Aşadar, era nevoie de o reformă, dar nu administrativă, ci de educaţie. În filmul documentar sunt prezentate cateva din măsurile care au fost luate – neortodoxe, neo-anarhiste după unii, creative, anti-politice şi eficiente, din statistici şi rapoarte.

Nu intenţionez să povestesc documentarul, este foarte bine făcut şi poate fi vizionat şi online. În schimb, mi se pare de real interes filosofia din spatele acţiunilor concrete ale fostului primar al Bogotei. În timpul campaniilor electorale pentru Primăria Bucureştiului – probabil şi în alte oraşe, dar vorbesc de balta în care mă scald – se promovează în special imaginea primarului gospodar, bun administrator, care poate gestiona bunurile oraşului. Să nu uităm că unul dintre atuurile actualului primar Sorin Oprescu a fost experienţa sa ca bun manager de spital. Antanas Mockus oferă un model diferit.

El a ajuns primar după o experienţă considerabilă în filosofie, matematică şi teorie politică (înainte să ajungă primar a fost cercetător, profesor universitar şi rector al Universităţii din Bogotá), formare care l-a ajutat în conceperea unei strategii care să fie derivată, în primul rând, dintr-un bun diagnostic al problemelor cu care se confrunta capitala Columbiei. Cunoscător al psihologiei sociale şi individuale, a crezut cu tărie că dacă fiecare om face o schimbare în bine, atunci şi oraşul se va schimba. Drept urmare, principalul scop al administraţiei lui a fost educarea cetăţenilor şi schimbarea comportamentelor sociale în două mari direcţii: 1. transformarea treptată a violenţei fizice în violenţa simbolică şi 2. coexistenţa ca armonie între lege, morală şi cultură.

Mockus foloseşte teoria conform căreia acţiunile omului sunt determinate fie de diverse motivaţii interne (interese, emoţii, raţiuni), fie de reguli – în principal morale, apoi culturale, şi în ultimul rând, legale. Avem mecanisme regulatorii care ne provoacă frica de vinovăţie, frica de respingere socială sau frica de pedepse legale, dar şi mulţumirea recunoaşterii sociale sau morale. Există, aşadar, trei tipuri de acţiuni, de comportamente, care influenţează o societate sau o comunitate: acţiuni morale, acţiuni sociale sau culturale şi acţiuni legale. Societatea poate accepta din punct de vedere legal o acţiune care, din punct de vedere moral, este blamată. Sau poate fi acceptată din punct de vedere legal şi moral, dar nu şi cultural.

Problema identificată de el este ceea ce se întâmplă atunci când acţiunile ilegale sunt acceptate moral şi cultural. În Bogotá, crima era acceptată. Ori ca să reduci rata criminalităţii, trebuie schimbată mentalitatea cu privire la valoarea vieţii umane. Armonia propusă de el consta în construcţia refuzului moral şi cultural al faptelor ilegale şi aprobarea culturală a obligaţiilor legale. Fără această armonie, apare violenţa. Mockus a preferat, în locul suprapopulării închisorilor, să încerce să educe oamenii în spiritul comunităţii, mutându-le atenţia dinspre pedepse înspre recompense vizibile, zilnice, care să îi facă să conştientizeze şi să înţeleagă de ce le este mai bine dacă nu încalcă unele legi fundamentale.

Normal, beneficiile au fost imense. Abia după ce există un spirit civic se poate discuta de o reconstrucţie a infrastructurii, de parcuri, alei aranjate, transport în comun civilizat şi multe altele. Cred că este un model de luat în seamă, chiar dacă problemele noastre poate nu se compară cu situaţia din Bogotá de la începutul anilor 90. Spiritul civic este în construcţie în România şi nu ar strica nişte sfaturi din partea celor care au obţinut rezultate notabile în această problemă.

Puteţi găsi mai multe informaţii cu privire la armonia dintre lege, societate şi cultură urmărind conferinţa susţinută de Antanas Mockus la Universitatea din Michigan.

Written by Adriana

Martie 18, 2011 at 5:27 pm

One World Romania, 16-21 martie 2011, Bucuresti

leave a comment »

Cum a apărut One World, festivalul de film documentar dedicat drepturilor omului?
Festivalul există la Praga din 1999, fiind organizat de asociaţia People in Need din Cehia, care se ocupă de drepturile omului. One World a crescut foarte mult acolo, au o reţea remarcabilă de cluburi pentru film documentar, se merge foarte mult pe linia educativă, în mii de şcoli din Cehia, de exemplu. La Bucureşti, festivalul a fost adus de Monika Štěpánová, de la Centrul Ceh, acum patru ani, iniţial ca un pui al festivalului de la Praga. One World România a devenit apoi tot mai autonom, pe măsură ce s-a dezvoltat, în sensul că programul festivalului nu e o copie a celui de la Praga, ci e complet independent. Bineînţeles, sunt filme care uneori se regăsesc şi în programul de la Praga, dar şi în programul multor altor festivaluri.

(…)Fiind necompetitiv, festivalul are atuul că fiecare proiecţie e urmată de o discuţie mai extinsă decât se face de obicei la festivaluri. Partea de dezbateri s-a mărit foarte mult anul acesta, pentru că va fi o serie întreagă de discuţii ca evenimente conexe, pe lângă cele care urmează proiecţiilor, pe care le facem anul acesta cu Active Watch – Agenţia de Monitorizare a Presei. Există şi un tur al festivalului prin ţară, care e deja organizat de câţiva ani, şi există şi o organizaţie paralelă care face cluburi de film în şcoli din România.(…)

O (altă) temă actuală este abordată în secţiunea Oraşe în criză, mai ales când vedem ce se întâmplă în ultima vreme în Bucureşti.
Aceasta nu e o temă pe care am premeditat-o. Am văzut mai multe filme care făceau un peisaj al câtorva metropole din lume – Cairo, Londra, Kiev, Bogota – şi Monika Štěpánová a venit cu ideea de a face o secţiune în care să strângem aceste filme. Evident că spectatorul român, inclusiv eu, când vede aceste filme, le compară cu situaţia din Bucureşti. Lucrurile stau uneori mai rău în alte părţi, ceea ce e bine pentru moralul nostru. Cazul Bogotei, de exemplu, e foarte interesant: un oraş haotic, cu multă criminalitate, în care apare un primar fost rector de universitate, fără biografie politică, şi e în stare să facă nişte schimbări majore. Pe omul acesta, Antanas Mockus, îl aducem la festival în carne şi oase, tocmai pentru a-l confrunta cu realitatea bucureşteană, dar şi pentru a-i confrunta pe bucureşteni cu exemplul unei politici alternative, a unui oficial care nu e politician în adevăratul sens al cuvântului, în ideea că, în fond, clasa politică românească e complet compromisă şi e nevoie de alţi oameni.
Avem apoi o secţiune care tratează din nou un fenomen foarte des întâlnit în România – Violenţa ca acasă. Cred că se vorbeşte foarte puţin despre agresiunile domestice, despre care înseşi victimele nu prea vor să vorbească. Asta vine pe un fond tradiţional de violenţă familială bine înrădăcinat, după cum se şi vede din faimoasele noastre cugetări „bătaia e ruptă din Rai“ sau „eu l-am făcut, eu îl omor“. Citește restul acestei intrări »

Written by Adriana

Martie 9, 2011 at 7:44 pm

Dialog Andrei Pleşu – Adam Michnik. Subiect permanent: Gabriel Liiceanu

leave a comment »

Probabil pentru a crea o punte de legătură între conferinţa găzduită tot de Ateneul Român, în septembrie 2010, care a tratat subiectul disidenţei şi a adus controversata acuză la adresa activităţii elitei intelectuale româneşti în timpul comunismului, Andrei Pleşu a ales ca în debutul întâlnirii să fie discutată atitudinea tranşantă a Hertei Muller în problema rezistenţei prin cultură şi vinovăţia “victimei”, Gabriel Liiceanu, pus la colţ atât de scriitoare, cât şi de publicul surprinzător aprobativ al reproşurilor îndreptate spre acesta.

Deşi subiectul propus de Andrei Pleşu se regăseşte pe orice agendă a unui dialog între doi intelectuali trecuţi prin comunism (cu diferenţele de rigoare între regimul Ceauşist şi cel polonez), iar Adam Michnik fiind un fost activist angajat pentru democraţie a cărui disidenţă şi rezistenţă prin samizdaturi este recunoscută şi lăudată, comentariile cerute de moderatorul discuţiei au readus în atenţia spectatorilor şi a presei alegerile pe care le-a făcut Liiceanu în activitatea sa socială înainte şi după 1989. Confruntându-se, pe rând, cu cenzura şi lipsa libertăţii de exprimare din vremea comunismului, apoi cu răsturnarea regimului şi nevoia unei limpezimi morale care cerea distincţii clare între foştii membri ai nomenclaturii comuniste şi cetăţenii care nu fost activişti de partid, şi, în cele din urmă, cu polemicile recente in jurul memoriei comunismului, rolului omului de cultură într-un regim dictatorial şi datoriei elitelor de a construi un discurs postcomunist coerent, Liiceanu pare să ajungă în fiecare discuţie publică în banca acuzatului.

Cu privire la polemica iscată de Herta Muller, Adam Michnik subliniază un paradox interesant în ceea ce-l priveşte pe directorul editurii Humanitas:  cel care a condamnat, în tradiţie bolşevică (termen ulterior îndulcit în „menşevic”) şi în pofida formării sale de filosof, o categorie socială – comuniştii, prin „Apel către lichele” – ajunge să fie, la rându-i, judecat şi condamnat pentru autoproclamarea drept membru a unei false contramişcări şi rezistenţe prin cultură.  Generalizarea şi perpetuarea judecăţii par să fi fost greşelile deontologice comise de Liiceanu, în opinia lui Michnik.

Comentariile din public pe marginea încăpăţânării domnului Liiceanu de a-şi justifica pasivitatea şi refugiul în cultură înţeles ca rezistenţă în vremea comunismului, pe de o parte, şi vehemenţa cu care acuza activiştii de partid după revoluţie, pe de altă parte, includ caracterizări destul de dure. Din păcate, discuţiile publice sunt centrate pe o singură figură a intelectualităţii, care este posibil să iasă cu imaginea pătată de cuvinte precum „umilit”, „patetic”, căzut în „disgratio” s.a.m.d.  Câteva din întrebările care ar trebui discutate mai mult, eventual cu un vraf de dosare ale Securităţii în faţă şi cu câteva studii despre violenţă, puterea asumării identităţilor de torţionar şi victimă şi despre mecanismele de autoapărare în faţa traumei, au fost sugerate chiar de Adam Michnik: în ce măsură poţi judeca lipsa de activism a opoziţiei rămase în ţară în contextul închisorilor politice şi supravegherii intense („nu poţi cere eroism decât de la tine”)? Este plasarea vinei – susţinerii sau tolerării regimului – mai importantă pentru împăcarea cu trecutul traumatic decât concentrarea pe prezentul democratic câştigat („cercul învinovăţirii e nesfârşit”, „cea mai bună decomunizare e democraţia”)? Nu este ciudat că într-o ţară majoritar creştină, uitarea este preferată iertării? Uitare ce conduce la confuzia dintre nostalgia comunismului şi nostalgia tinereţii? Gabriel Liiceanu poate că este insistent în problema rezistenţei prin cultură, ştiind totuşi că activitatea de opoziţie a grupului de la Păltiniş a fost mult mai slabă decât a altor grupuri de disidenţi din fostele ţări comuniste. Dar el vorbeşte din perspectiva omului care a trăit în acest spaţiu şi care nu avea viziunea de ansamblu, comparativa, detaşată, informată, lucidă, liberă mai ales, pe care o avem noi astăzi.

Written by Adriana

Februarie 15, 2011 at 3:01 am