Back and forth, up and down

When you take the same way to reach a destination several times, it happens that you don’t really pay any attention to the way anymore. The first time you go into a museum, you take a look at every painting that comes in your way, you read the descriptions, perhaps even take notes, visit all the rooms, including the toilet. The second time, you only look at a few, the more intriguing ones, you don’t read the descriptions anymore – not because you have memorized them already, but because it would take too much time to re-read them, and it’s fun the first time only -, you analyze more carefully the design of the museum, and you visit again the bathroom. The third time you go straight to the bathroom. The paintings are still there and you sure haven’t seen them entirely. Or who knows…maybe the paintings have been changed or they aren’t there anymore. And you will leave the museum thinking they are right where you knew them.

Yesterday, I was walking on the Magheru St., heading towards the University, on the left side. It was cloudy, around seven p.m., I was hurrying home. When I passed the Intercontinental hotel, I was blown away by what my eyes were seeing. All the buildings in the central area – the National Theater, the University, the Ministry of Agriculture, the Coltea Hospital were overlapped with a reddish purple, the result of the upcoming sunset and the rainy clouds. I don’t remember ever seeing those buildings look more poetic. You’d think that somebody had actually adjusted the light for that scenery – clear air, a bit darker shade at the street’s level and lighter above our heads. You could see the buildings’ brown contrasting the purple in various forms and angles which re-evaluated them completely. I sat there, on the stairs in front of the passage, for 10 minutes, smoking a cigarette and studying if the people around me looked up, towards the sky or the buildings. Some were waiting in extreme boredom, some were rushing. I didn’t see anybody looking in the right, lighted direction. I have the feeling that we are often looking in the wrong direction, that we prefer to take the dusty path.

You can’t fool me! Vidanjorul tot căcănar rămâne!

Am senzatia ca in tara asta scopul datator de bucurii complete si cresteri considerabile de valoare de sine este acela de a fraieri. Pe oricine, oricum, orice ar presupune sa fie sacrificat, cum ar fi, stiu eu, respectul celor din jur. Esti descurcaret, calitativ mai bun decat cel de langa tine, chiar cu o doza de sarm si o alura atractiva daca stii sa fraieresti. Poti ajunge departe daca iti perfectionezi tacticile smecheresti, lucru posibil, desigur, atunci cand te lupti deja cu mai marii trisori. Pentru ca restul se incadreaza in categoria “fraieri” si nu reprezinta un pericol pentru traiectoria ta catre avutie, faima, prestigiu, si stiu eu ce alte notiuni care ne indobitocesc in societatea actuala.

Ieri am luat parte la o astfel de situatie, in care m-am pus in locul fraierului fraierit. Asteptam la coada sa-mi iau ceva de mancare si in spatele meu un cuplu. Stau vreo 3 minute pana sa-mi vina randul, cand ce sa vezi, tipa din spate, dichisita si foarte hotarata face comanda in locul meu. In timp ce prietenul o dojenea pentru gest, iar ea se intorcea la el hlizindu-se, eu ma uitam fix la ea cu mare scarba, dar si cu o doza de amuzament, gandindu-ma daca sa-i dau vreo replica sau sa o las in plata ei. Pe moment am ales cea de-a doua varianta, pe motiv ca nu am cum sa schimb eu acum un om, o educatie, o obisnuinta. Caci era clara mandria ei si evident faptul ca experienta ei in faze similare nu era de colo. Acum imi pare rau ca nu am spus nimic, pentru ca uite, astazi, sunt inca enervata. Ca principiu, ca mentalitate, ca mod de viata, e hidos. Si vad asta peste tot – in fotbal (ca de-aia nu meritau ai nostri sa mearga mai departe, adepti ai cioacelor), in jocuri de carti, in trafic (ca daca nu-i tai unuia calea nu ti-e ziua completa), la examene (ca ti se intampla odata, ok. dar cand asta e metoda ta principala care te trece prin facultate…), etc. Ca sa nu intru in domeniul PR si publicitate, in aparitia unor produse care sa raspunda unor false nevoi, in tzepe precum tigarile, date catorva milioane de oameni, inclusiv mie.

Dar noi, romanii, nici macar nu urmarim asa castiguri si asa mize. Noua ne place sentimentul de a fi cei care fraieresc. Este?

Cu dedicaţiune – din 13 februarie 2007

In ultima vreme am observat ca din ce in ce mai multa lume vrea sa intre la UNATC, sa-si exprime, liber, constiinta artistica. Intr-adevar, facultatea parca te imbie, numai prin renumele creat, la o atmosfera propice pentru a da tot ce e mai frumos si mai original din tine, intr-o maniera si pentru scopuri la fel de frumoase. Este visul nonconformistilor, rebelilor sau boemilor, care privesc cu emotie si plecaciune un Mihalkov, care nu se satura sa analizeze montajul incredibil din Moulin Rouge, care il citesc pe Sorescu si vizualizeaza o punere in scena inspirata pentru Matca lui, care fac costume pentru papusi, considerandu-le costumele pentru A douasprezecea noapte.

Exista o mica hiba care strica toata atmosfera asta de vis, si care aici atinge cotele maxime: pentru a-si realiza proiectele, trebuie sa existe o colaborare permanenta intre oameni. O,nu!! Sunt nevoiti sa comunice, sa se comunice, sa se faca intelesi si sa inteleaga la randul lor, sa inghita reactii deplasate sau sa se impuna cu grija, si multe alte reguli comportamentale de bun simt, care insa le scapa tuturor – de la profesori la studentii din anul 1. Sa luam spre exemplu facultatea de teatru: piesa de la sfarsitul semestrului presupune participarea tuturor sectiilor in obtinerea unei dramatizari de nota zece. Buba apare imediat: studentii habar n-au care este relatia intre ei pentru ca nu au constiinta importantei fiecaruia. Cei de la regie sunt invatati ca ei sunt cei mai buni si ca in mainile lor sta totul, ceilalti sunt mai degraba figuranti. Cei de la actorie, bineinteles, sunt invatati ca fara ei nimic nu e posibil: ei sunt imaginea, ei dau viata piesei, ei fac piesa, pana la urma, ceilalti fiind acolo doar pentru a-i ajuta pe ei. Celor de la teatrologie li se spune ca trebuie sa vada tot ce se petrece, la toate sectiile, pentru a obtine o imagine de ansamblu si a o imbunatati prin critici, festivaluri, proiecte, dar sunt priviti cu ochi rautaciosi, fiind considerati dusmanii teatrului, si nu oamenii teatrului. Ca sa nu mai vorbim de studentii de la scenografie, carora li se spune “creati, fratilor!”, dar sunt considerati un fel de femei de serviciu in comparatie cu celelalte sectii nobile.

In acest context, hai sa dam drumul la lucru. Te-ai gandi ca nu mai iese nimic, pica toti examenul si asta a fost. Nu-i asa, pentru ca prosti nu sunt. Examenul iese cum iese, dar ei, ca oameni, ies tare prafuiti. Tipete, urlete ale regizorului catre actori, injuraturi ale regizorului catre scenograf, picioare si alte organe bagate de catre actori in profesori (fata in fata, ca sunt adeptii sinceritatii); nimeni nu stie exact care e rolul lui acolo, asa ca iau din sac ce e mai stralucitor. Daca ai nitel bun simt, esti pierdut. Ramai cu mucurile de tigari si se mai si urla la tine ca nu le-ai curatat cum trebuie. “te rog”, “multumesc”, punctualitate, respectul cuvantului dat, ajutor reciproc gratuit, sustinere morala sunt foarte greu de gasit. Ceea ce, in contextul in care produsul finit este rezultatul colaborarii unor oameni, este inadmisibil. De unde vine toata situatia asta, n-am idee. Or fi educati asa la cursuri, sau si-au asumat atat de tare ideea de artist incat au impresia ca asta le ofera o scuza la orice ora. Daca fac asa in anul 1, dupa vreo patru luni de facultate, nu vreau sa ma gandesc cum vor ajunge dupa cativa ani, cand vor avea si o diploma pe care s-o vanture ostentativ.

Acum chiar ca am chef sa vad o piesa buna de teatru. Si promit ca voi incerca sa nu ma gandesc, in timpul piesei, cine a fost batjocorit ca nu a pus bine un scaun, cand de fapt treaba lui era sa conceapa decorul, nu sa-l care in spate. Voi aprecia strict produsul artistic.