Cand eram mica, nu aveam voie sa umblu la casetofon. Aveam caseta mea cu albumul “Dangerous” pe care o tineam pe masa, dandu-i tarcoale, pana cand se intorcea unul dintre parinti de la serviciu. Citeam versurile si incercam sa le inteleg, sa trasez corespondentele intre sunete si cuvintele tiparite; eram fascinata, aproape hipnotizata de ochii lui de pe coperta si de melodii. Cand ajungeam la “Will you be there” incepeam sa plang. Intotdeauna. Era momentul de eliberare, de maxima sensibilitate a unui copil de 5 ani care invata sa citeasca, sa asculte, sa cante, sa simta. La primul concert nu am ajuns, din cauza varstei, la al doilea am ajuns doar pe acoperisul unui bloc de 10 etaje de langa stadionul national, din lipsa banilor. Dar nu ma deranja, pentru ca aveam caseta acasa, pe masa.
Dupa cativa ani, vreo 10, dupa revolutii muzicale si inceputul unor revolte sociale, stateam pe scari la TNB si discutam despre probleme existentiale cu noi cunostinte din liceu. Ajunsi la capitolul muzica, fiecare scotea nume sonore, cu greutate: de’ale rock-ului, folk-ului, jazz-ului, chiar si clasica. Nu stiam exact daca sa spunem sau nu de el, parca nu se mai incadra in noul statut, in atitudinea specifica liceului. Si totusi cineva a spus: sincer, eu cam ascult si Michael Jackson. Toti am rasuflat usurati si am simtit, in acel moment, ca este un detaliu care ne va lega ca pe niste sectanti, ca ne uneste sub magia cantecelor lui, ca ne-am gasit. Ulterior am devenit prieteni. Suntem si acum. Pe atunci nu stiam noi prea bine ca, de fapt, toti erau ca noi. Le tresarea inima cand auzeau intamplator “Heal the World” si cu greu se abtineau sa nu faca niste miscari sacadate pe “Billie Jean” in vazul lumii.
Caseta mea sta cuminte la loc de cinste, asteapta un nou copil care sa se bucure de ea si de educatia pe care i-o poate oferi. Restul nu mai conteaza.
