Daca teoria expusa in “Decaderea minciunii” a lui Oscar Wilde este valabila, si anume ca viata imita arta si nu invers, cred ca este cazul sa tinem cont de o directie a dezvoltarii noastre interioare. Poate, la 20 de ani, nu ma ajuta daca citesc scrierile lui Cioran sau “Lupul de stepa” al lui Hesse. Si in ce sens nu ma ajuta…la ce bun sa intru in lumea unor oameni osanditi la depresie, tristete existentiala, atunci cand eu vizez iubire, vitalitate, optimism, si o combinatie intre intelectualitate si actiune? Vrem sa stim cat mai multe, ne uitam cu niste ochi insetati prin rafturile bibliotecilor, dar nu stiu cat de benefic ar fi chiar sa ajungem sa le citim pe toate. Spunea cineva ca cea mai mare calitate a omului este capacitatea sa de a uita. Pentru ca daca am fi constienti de toate experientele, adevarurile, descoperirile umanitatii, ne-ar omorî. Încet, dar sigur.
Probabil avem nevoie de o putere de a ne detasa, de a asimila cele citite fara a ni le însuşi sau fara sa ajungem la concluzia ca daca ne regasim in unele dintre trasaturile unui personaj, ne vom identifica si cu destinul său.
Ar fi nevoie de o selectie a informatiilor si de o gandire analitica, critica, nu de un suflet care isi cauta corespondentul in arta. Din acest motiv cred ca unele carti trebuie citite dupa o maturizare anume, cand impactul lor ar fi amortizat de trairile persoanei. Mai ales daca acea persoana are tendinta de a pune mereu intrebari si pretentia de a gasi mereu raspunsurile. Unde, cand si in ce forma le gasesti…contează.
Nu zic acum ca ma dau pe basme, dar voi fi mai precauta in alegerea lecturilor pentru perioade mai sensibile. Ma pot regasi si intr-o comedie romantica, si intr-o drama, dar stiu sigur care dintre ele ma va afecta – eventual, influenta – mai tare. Masochismul, in supradoze, poate avea efecte nedorite.
