“Aşezăm pe masă o monedă, după plac. Cu capul sau cu coroana in sus. Automatul nu vede moneda. El trebuie sa ghicească cum am pus-o. Dacă a ghicit, câştigă. Informăm automatul dacă a câştigat sau nu. Aşezăm moneda din nou. Şi aşa mai departe. După un anumit timp automatul incepe să câştige. El ghiceşte tot mai des. A memorat sistemul nostru, l-a învăţat, ne-a descifrat (…).
Există o soluţie ca să nu pierdem. Nu mai punem moneda pe masă, nu mai facem opţiune. Pur şi simplu o aruncăm. Am renunţat la sistem. Ne lăsăm la voia întâmplării. Atunci avem şanse egale: şi noi, şi automatul. Probabilitatea că vom câştiga sau că vom pierde, probabilitatea că va cădea capul sau coroana este aceeaşi; e exact de 1:1. Automatul voia ca noi să-l tratăm cu seriozitate, automatul voia ca noi să jucăm cu el raţional, cu ajutorul unui sistem, cu metoda. Dar noi nu vrem. La rândul nostru, am dibuit principiul automatului (…).
Un asemenea om nu este, desigur, un erou tragic. El a adoptat o atitudine de bufon faţă de soartă.”
(Jan Kott, Shakespeare, contemporanul nostru)
