Initial voit un comentariu la postul lui Razvan pe blogul lui, In Vino Veritas, a devenit ceea ce urmeaza:
“Halul” in care ne plac serialele cred ca poate fi numit, fara exagerare, dependenta. Sunt un drog usor, ale carui efecte nu le constietizam inca prea bine (in afara de, sa zicem, timpul alocat, sedentarismul, durerile de ochi) din cauza formei in care se prezinta: seriale usoare, care nu necesita nici analize aprofundata, nici studii superioare pentru a fi intelese, sunt bine fragmentate astfel incat portia saptamanala sa fie suficienta. Par a fi parte din cultura de masa, dar, de fapt, complexitatea lor le ridica la un alt statut, cel de film artistic de foarte mari dimensiuni, ca sa zic asa. Devin epopei post-moderniste.
Serialul este un simulacru al vietii noastre cotidiene, este varianta care ni se da, cu mici si, aparent posibile, adaugiri si imbunatatiri: personajul exceptional suntem noi mai frumosi, mai spontani, mai pasionali, mai corecti, traind mai intens, asa ca da, vrem sa tot vedem ce face mai departe. Empatie si participare, ce zicea si Razvan. Si mai este o componenta interesanta, care ne face sa stam prinsi acolo, cea a impresiei de stabilitate pe care ti-o da. Atata timp cat personajele principale sunt aceleasi, sunt binevenite orice suciri de scenariu, orice conflicte, contexte, cu cat mai multe, cu atat mai palpitant pentru noi, noi cei care in viata de zi cu zi avem parte de mai putina diversitate. Am vazut pe pielea mea ce suparare mare am patit in noul sezon Grey’s.
Riscul acestei dependente cred ca se refera la subconstientul nostru (aviz pasionatilor de Criminal Minds), care, tocmai din cauza empatiei noastre, poate ajunge sa asimileze scene, idei, intamplari din serial, ca fiind de fapt ale noastre, traite in realitate. Cred ca implicarea prea mare intr-un serial subtiaza linia dintre realitate si fictiune, pericol care exista, pana la urma si in cazul cartilor, viselor, pieselor de teatru, numai ca acestea nu persista, nu sunt o prezenta continua in viata noastra, pe o perioada lunga de timp. Si mai e un risc, poate mai usor de prevenit si de controlat, acela de a ajunge sa discuti atat de mult despre viata personajelor, incat sa nu mai ai ce sa spui despre viata ta. Am intalnit cazuri printre pasionatii de Lost.
Asa ca… salut initiativa lui Razvan de a studia acest fenomen, si promit sa contribui in continuare cu observatii mai mult sau mai putin relevante sau pertinente, ca deh, si mie imi plac serialele intr-un hal…
Ma gandeam sa continui si in directia conspiratiilor matrix cu gradul de persistenta in viata “reala”.Dar parca nu asta e perspectiva pe care o prefer. Eu cred ca daca asa e acum, peste cativa ani vor exista cinematografe cu ziua, in care stai in cinema cu mancare si apa cat vrei si poti. Dar deocamdata raman la perspectiva mai documentata.
Indraznesc sa spun ca serialele difera unele de altele prin prezenta unui psiholog pe langa scenarist. Da, stiu, trag si eu caciula pe barba mea…De aceea, as vorbi in mod specific despre anumite seriale, care iti permit sa te identifici (constient sau inconstient) in diferite grade cu un personaj, pentru ca sunt si seriale in care te identifici cu o cauza sau sunt cele care pur si simplu te distreaza.
Eu pe grey’s recunosc ca-mi fac singura analiza si autoterapie, motiv pentru care ii sunt foarte recunoscatoare.
As zice chiar ca unele seriale indeamna la autodescoperire in timp ce altele iti intretin o realitate alternativa, dar nu cred ca nu depinde si de privitor. Implicarea aceea de care vorbeai, traiul in film de fapt, depinde mult de om si existenta (deja) a unei vulnerabilitati dependente sau fantasmatice (a cauta implinire in ireal).
De aceea prefer sa analizez efectele serialelor asupra mea, fara sa generalizez.
@laura. Nu tine de om si de ceva predispus si specific individual. Imaginatie avem toti si toti o folosim in acelasi fel, din natura noastra. Anume si pentru a compensa realitatea. Generalizarea este foate corecta pentru ca se refera la cei care urmaresc serialele, asadar evident sunt influentati.
Sunt mai “bagacioase pe sub piele” serialele astea cu o perspectiva subiectiva laterala (in care unul din personaje isi face in fiecare episod numarul de reflectii personale; vezi Grey sau Carrie din “Sex and the City”).
@razvan zavlog: imaginatie avem toti dar crezi sau nu, nu o folosim toti la fel, iar modul si nivelul la care serialele ajung sa compenseze realitatea difera iarasi de la un om la altul. pentru ca astia suntem, suntem diferiti, om manca toti, dar nu acelasi lucru, nu la fel de mult, nu la aceleasi ore, etc. acelasi lucru e valabil cu atat mai mult pentru mecanisme inconstiente, pentru ca cu siguranta nu e vorba de imaginatie, ci de fantasma, care se mananca cu alta paine.
Problema este ca doua modalitati de abordare si de studiu sunt in conflict aici: cea care apartine de antropologia culturala, care ar spune ca avem un fenomen socio-cultural, mii de oameni zac in fata ecranelor urmarind insufletiti un serial, si care ar vrea sa explice actiunea asta si sa extraga niste date despre acei oameni intr-un mod rational (medie de varsta, credinte, afinitati, etc) – spre care tinde Razvan – si cea psihologica, preocupata de particularitatile fiecaruia, mai la nivel micro – si aici Laura cred ca are muuuulte de zis. Cred ca cele doua pot coexista, totusi.
io imi cer scuze ca am pocit numele lui razvan(in ciuda faptului ca m-am straduit sa n-o fac) si sunt de acord cu adriana. asta incercam sa spun, sa adaug de fapt, nu sa contrazic efectul, ci sa-i dau nuante.