Cand eram mica, nu aveam voie sa umblu la casetofon. Aveam caseta mea cu albumul “Dangerous” pe care o tineam pe masa, dandu-i tarcoale, pana cand se intorcea unul dintre parinti de la serviciu. Citeam versurile si incercam sa le inteleg, sa trasez corespondentele intre sunete si cuvintele tiparite; eram fascinata, aproape hipnotizata de ochii lui de pe coperta si de melodii. Cand ajungeam la “Will you be there” incepeam sa plang. Intotdeauna. Era momentul de eliberare, de maxima sensibilitate a unui copil de 5 ani care invata sa citeasca, sa asculte, sa cante, sa simta. La primul concert nu am ajuns, din cauza varstei, la al doilea am ajuns doar pe acoperisul unui bloc de 10 etaje de langa stadionul national, din lipsa banilor. Dar nu ma deranja, pentru ca aveam caseta acasa, pe masa.
Dupa cativa ani, vreo 10, dupa revolutii muzicale si inceputul unor revolte sociale, stateam pe scari la TNB si discutam despre probleme existentiale cu noi cunostinte din liceu. Ajunsi la capitolul muzica, fiecare scotea nume sonore, cu greutate: de’ale rock-ului, folk-ului, jazz-ului, chiar si clasica. Nu stiam exact daca sa spunem sau nu de el, parca nu se mai incadra in noul statut, in atitudinea specifica liceului. Si totusi cineva a spus: sincer, eu cam ascult si Michael Jackson. Toti am rasuflat usurati si am simtit, in acel moment, ca este un detaliu care ne va lega ca pe niste sectanti, ca ne uneste sub magia cantecelor lui, ca ne-am gasit. Ulterior am devenit prieteni. Suntem si acum. Pe atunci nu stiam noi prea bine ca, de fapt, toti erau ca noi. Le tresarea inima cand auzeau intamplator “Heal the World” si cu greu se abtineau sa nu faca niste miscari sacadate pe “Billie Jean” in vazul lumii.
Caseta mea sta cuminte la loc de cinste, asteapta un nou copil care sa se bucure de ea si de educatia pe care i-o poate oferi. Restul nu mai conteaza.
Of, s-a dus, am o senzatie groaznica de “toate se duc”…ne raman nuami imbecili si staruri cretine…
(Ma chinui de 10 minute sa scriu un comentariu decent.) Ideile sunt urmatoarele:
- Grozava copilarie mi-a insotit, mi-a inveselit, mi-a dat de gandit. Caseta mea a facut la un moment dat kabum in casetofon in timpul unei veri incinse.
- Cumva nu mi-a fost niciodata rusine cu el, spre deosebire de BSB si alte tampenii pubere, pentru ca o vazusem si pe mama dansand pe muzica lui si pe tata imitandu-i moonwalk-ul and I trusted their tastes. Poate am avut momente in care eram tentata sa-l reneg pentru ca vai, nu era coerent cu noile mele preferinte. Dar apoi ascultam o piesa de-a lui si-mi reveneam subit.
- Imi pare rau. Tare rau.
am dat play la piesa. inca imi da fiori. e bine, pentru noi ei vor ramane.
Cand am aflat ca a decedat mi-au dat pur si simplu lacrimile… Am doar 15 ani dar Michael e cantaretul meu preferat. Melodiile lui imi fac inima sa bata mai tare si dau sufletului meu un ritm. Cantecele lui ca de exemplu “Remember the time”,”Butterflies”,”All the things you are”,”Billie jane”,”Black or white”,”Thriller” mi-au schimbat modul de a gandi si a simti. “Heal the world” e melodia pe care o ascult mereu atunci cand ma lovesc de nepasarea din jur. Nu il voi uita niciodata dar cel putin stiu ca acum se afla in “a better place for you and for me”…
De la aflarea mortii lui eu nu mai imi gasesc linistea.Ii ascult zilnic melodiile, plang si ma gandesc la viata lui. Merita mult mai mult…nu trebuia sa plecam urechea la acuzatiile aduse…Am avut momente cand le-am dat crezare celor ce-l acuzau,am gresit…acum gandesc altfel : indiferent ce ar fi facut Michael a fost si ramane unic prin muzica sa, prin dans si prin sufletul sau de copil timid, darnic si cu frica de cei din jur. Iti multumim Michael ca ai existat si ai lasat o minunata mostenire : o muzica ce nu va putea fi inlocuita nici peste 1.000 de ani. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!!!!