Citind in ultima vreme despre procesul rescrierii unei opere literare, prin care ea trece in cursul unei adaptari scenice, de exemplu, daca vorbim despre o piesa de teatru sau de un roman, unei ecranizari sau doar unei traduceri, mi-a venit in minte si ‘cover’-ul muzical. Cand aud noi versiuni ale unor hituri mai vechi, imi zic in minte “Bine ca ceva original n-au putut scoate!”, mai ales ca, in general, adaptarea lor este facuta in ideea unei comercializari intense. Noul produs ar trebui sa-l revitalizeze pe cel vechi, dar sa se si ridice la inaltimea acestuia, nu sa-l trivializeze ca sa intre cat mai bine pe piata. Numai ca uit de faptul ca perspectiva mea (si nu numai) asupra hiturilor vechi este influentata de doze de melancolie si ca hitul in sine este o melodie care a avut parte de succes, deci de aprecierea publicului larg, drept urmare (de cele mai multe ori indreptatita), valoarea sa ca produs artistic este foarte mica. Originalul reflecta gusturile si tendintele epocii de care apartine, asadar si remake-ul, conform teoriei, trebuie sa fie incadrat in noul peisaj, in noul context social, cultural, pentru a fi perceput si inteles de spectatorii sau ascultatorii contemporani. Nu mai imi amintesc ce piesa a celor de la Roxette a fost de curand ‘refacuta’ si am strambat din nas cand am auzit-o, la fel cum resping hiturile date la Radio 21 si altele. Presupun ca si-au atins scopul si rezultatul poate fi considerat unul de succes. Cred ca ar fi indicata o lectura completa a cartii “Apocaliptici si integrati” a lui Umberto Eco, scrie ceva si despre slagare, dar inca n-am ajuns acolo.
Un exemplu de cover (exprimat ca un tribut la adresa artistului original) care cred ca reuseste sa schimbe tonalitatea fara sa-i stirbeasca din expresivitate este cel facut de Anthony Hegarty (din trupa Anthony and the Johnsons) piesei “If it be your will” a lui Leonard Cohen; inregistrare din documentarul “I’m Your Man”.
