B’estfest 2008
Citind postul Laurei, mi s-a facut si mie pofta sa descriu experienta B’estfest-ului de anul acesta, din zilele de 4, 5 si 6 iulie. Sambata din perspectiva voluntarului, vineri si duminica din cea a spectatorului cu invitatii. Mergand si anul trecut la B’estival, stiam ca organizarea este foarte buna, ca Emagic-ul isi respecta totusi publicul si il distreaza cu diverse atractii (altele decat concertele propriu-zise) si asigura serios hidratarea (spre deosebire de Events, care si-au batut joc de oameni anul trecut la Rolling Stones). Am zis ca merita sa fac voluntariat pentru ei, si mai ales, merita sa muncesc o zi pe o invitatie la concerte.
Asadar dupa cateva intalniri cu omul nostru de baza de la Emagic, am aflat ca suntem in jur de 100 de voluntari pe zi, din care cativa vor da teapa, ca asa e romanul, deci practic vom fi prezenti vreo 70. Totul bine, orarul pe zile si pe sarcini a fost facut in functie de ziua pe care o preferai si de persoanele cu care voiai sa fii in grupa. Apa si mancare asigurate, mai ramanea sa-ti iei sapca pe cap si avant ca sa faci fata drumului spre romexpo zilnic. Am avut noroc sambata pentru ca am picat la waste management, numai ca la scena Dacia, unde am fost repartizati, nu prea am avut ce waste sa manage. Asa ca munca a fost vreo ora, acumulat, in rest am putut vedea concertele. The Moood au fost primii la care am stat, in prima jumatate a concertului destul de statici (solistul in trupa asta si-a asumat un rol destul de greu, tocmai pentru ca e atipic; odata ce el e plictisit sau nervos, pica toata trupa), apoi si-au mai revenit, dar cu multe eforturi. Ghinionul lor ca le-a picat sunetul de doua ori, parca, dar asta nu inseamna ca s-a terminat concertul si ca publicul care te aplauda ca sa mergi mai departe nu intelege astfel de probleme. Se vede treaba, le mai trebuie experienta. Insa canta foarte bine, au un stil aparte, de British rock. Eu ii remarcasem la Kumm, concertul de 10 ani. Urmatorii la care am stat au fost Manic Street Preachers, foarte draguti, au cantat ca la carte, tocmai din acest motiv nu mi-au ramas prea bine intipariti in minte. Cand merg la un concert, caut nu numai sa ascult live piesele de pe album, dar vreau si variante de concert, solo-uri, virtuozitati, mici modificari care sa nu-mi dea senzatia ca puteau la fel de bine sa puna cd-ul si sa faca playback. Manicsii au fost undeva pe la mijloc. Intrucat dupa o zi de stat in soare si plimbat de colo-colo prin caldura simteam ca ne ia usor moleseala si simteam nevoia sa stam jos, am ales Nouvelle Vague in detrimentul celor de la Kaiser Chiefs si nu am regretat. A fost a breath of fresh air: coveruri (Sweet Dreams cred ca e printre piesele cu cele mai multe coveruri), 2 tipe cu voci foarte calde, piesele lor cu un bass excelent, prezenta scenica a blondei care avea niste miscari si inflexiuni ale vocii foarte senzuale, lume care dansa in ton cu ea. Rasete isterice, mici gafe, momente picante – sper sa le am din nou vineri, a doua zi de voluntariat, la Judas Priest.
Vineri am ajuns cu sora, J., Plughy si K. in jur de 7, tocmai bine pentru a ne lua jetoanele si bericile pe muzica celor de la Apollo 440. Am dansat atat de mult cand eram mica pe “Ain’t talkin’ ’bout Dub” (cu niste miscari preluate de la fetele de la Class, tin eu minte), iar acum, cand am ascultat-o live, mi-a sunat fara forta si farmecul de atunci. Probabil pentru ca elementul de noutate nu mai exista si nici fascinatia pe care o aveam prin anii ‘95-’99 pentru MTV. Trecand peste aceasta trupa care a incalzit putin atmosfera, noi venisem acolo pentru Alanis. Asteptam eu si sora la jetoane sa ne regrupam ca sa putem inainta cu totii spre scena, cand ne loveste un inceput de “Uninvited” venind dinspre La Morissette. Am apucat-o frumos de manuta pe sora si am pornit la atac singurele, urmand sa le dam celorlalti coordonatele locului prin mesaje. Alanis – aceeasi voce, acelasi par lung, acelasi efect. Mi-a placut ca a cantat cam toate hiturile, si nici piesele de pe noul album nu sunau rau, mi-a placut amestecul de sensibilitate si agresivitate, pe care il are atat in versuri, cat si in miscarea scenica (acum, ca s-a si ingrasat, fizicul ei este un amestec de agresivitate – corpul – si sensibilitate – fata). Nu mi-a placut foarte mult sonorizarea, pentru ca vocea ei se auzea de multe ori cam slab, si instrumentalul si vocea publicului (pe alocuri) o cam acopereau. Per total, prestatia a fost faina, dar energia ei a cam ramas acolo, pe scena.
Dupa Alanis, a urmat momentul de cumpana: Unkle sau Cypress Hill? Singura reclamatie pe care o am impotriva Emagic-ului la acest festival este ca au suprapus trupe mari, trupe pe care ar fi vrut sa le vada publicul, chiar daca apartineau unor stiluri diferite. Sa fim seriosi, inca vreo 3-4 ani romanii vor fi insetati de mers la concerte, mai ales cand o trupa vine pentru prima oara in Romania. Chit ca multi merg sa-i vada in strainatate, majoritatea prefera sa-i vada pe pamant romanesc. Asadar… la intrebarea de mai sus am ales Cypress Hill, desi, imediat dupa Alanis, au izbucnit niste sunete geniale de pe scena celor de la Unkle. LA Cypress am stat vreo 3 melodii, timp in care am putut gusta ritmul lor specific, americanismele lor simpatice si mirosul de iarba; dar parca inima mea ramasese in partea cealalta, la show-ul de lumini si chitare, asa ca am luat-o din loc si ne-am intors in grup mai mic la Unkle. Schimbarea a fost inspirata, Unkle a sunat incredibil de bine. Rock-ul lor electro a umplut tot spatiul, tot publicul, de iti venea sa stai cu ochii inchisi pentru a savura pe deplin experienta muzicala.
Duminica dimineata, eu si Plughy mergem la Romexpo sa ne luam invitatiile. Liste, lume la coada, caldura mare. Dupa ce ne terminam treaba, in drum spre iesire, auzim de la scena Dacia sirene de politie. ACELE sirene de politie folosite de Manu Chao in melodiile lor. Nu era nimeni zona scenei, perimetrul publicului era acum doar al masinilor ROSAL, asadar am pasit cu incredere pana la un metru de scena, unde ne-am asezat pe un bustean si ne-am aprins cate o tigara. Baietii repetau pe rand, apoi au bagat putin din Bob MArley, mai radeau, mai vorbeau intre ei intr-o spaniola cam greu de descifrat, si in tot acest timp se uitau la noi, publicul lor. Dupa vreo jumatate de ora, cred, arse de soare si cam obosite, am decis sa plecam. CAnd ne departasem deja destul de mult, auzim la microfon vocea lui Manu: “Don’t you go, stay one more minute!”. Ne intoarcem cu fata spre scena, ne intrebam daca a vorbit cu noi, eu nu aveam ochelarii la mine sa vad mai bine ce se intampla pe scena, Plughy nu vedea nici ea din cauza soarelui, asa ca am presupus ca nu noua ni s-a adresat si ne-am vazut de drum. Dupa vreo 10 minute de mers pe jos, ne dam seama ca intr-adevar cu noi vorbea, pentru ca altcineva nu mai venise si ei intre ei vorbeau numai in spaniola. Ah, well… blame it on the sun. Am ratat o discutie cu ei, am ratat.
Seara, la concerte, ne-am intalnit cu foarte multi cunoscuti, fiind si seara cu publicul cel mai numeros. Stereophonics Ok, Roisin Murphy intarziata, dar faina ca show (probabil excelenta pentru adeptii genului). Dupa cateva melodii de-ale ei, am plecat spre Manu Chao pentru a prinde concertul de la inceput. Manu Chao au fost… agitati, energici, calzi, veseli, muzicieni foarte buni. Relatia intre ei si public a fost ideala, exprimata cel mai bine chiar de Manu, cu microfonul, imitand bataile unei inimi. Am dansat aproape doua ore, sarit, cantat, aplaudat, ras. Imi placea sa vad in jurul meu oameni cu zambetul pe buze, oameni entuziasmati, familiarizati sau placut surprinsi de sound-ul Manu Chao si de stilul lor. Excelent, concertul complet din B’estfest.
Si ca incheiere, Judas Priest rocksssssssss!!!!Dupa concertul lor, am urcat in tren si duse-am fost la mare.
Ne vedem la anul!
