You can’t fool me! Vidanjorul tot căcănar rămâne!

Am senzatia ca in tara asta scopul datator de bucurii complete si cresteri considerabile de valoare de sine este acela de a fraieri. Pe oricine, oricum, orice ar presupune sa fie sacrificat, cum ar fi, stiu eu, respectul celor din jur. Esti descurcaret, calitativ mai bun decat cel de langa tine, chiar cu o doza de sarm si o alura atractiva daca stii sa fraieresti. Poti ajunge departe daca iti perfectionezi tacticile smecheresti, lucru posibil, desigur, atunci cand te lupti deja cu mai marii trisori. Pentru ca restul se incadreaza in categoria “fraieri” si nu reprezinta un pericol pentru traiectoria ta catre avutie, faima, prestigiu, si stiu eu ce alte notiuni care ne indobitocesc in societatea actuala.

Ieri am luat parte la o astfel de situatie, in care m-am pus in locul fraierului fraierit. Asteptam la coada sa-mi iau ceva de mancare si in spatele meu un cuplu. Stau vreo 3 minute pana sa-mi vina randul, cand ce sa vezi, tipa din spate, dichisita si foarte hotarata face comanda in locul meu. In timp ce prietenul o dojenea pentru gest, iar ea se intorcea la el hlizindu-se, eu ma uitam fix la ea cu mare scarba, dar si cu o doza de amuzament, gandindu-ma daca sa-i dau vreo replica sau sa o las in plata ei. Pe moment am ales cea de-a doua varianta, pe motiv ca nu am cum sa schimb eu acum un om, o educatie, o obisnuinta. Caci era clara mandria ei si evident faptul ca experienta ei in faze similare nu era de colo. Acum imi pare rau ca nu am spus nimic, pentru ca uite, astazi, sunt inca enervata. Ca principiu, ca mentalitate, ca mod de viata, e hidos. Si vad asta peste tot – in fotbal (ca de-aia nu meritau ai nostri sa mearga mai departe, adepti ai cioacelor), in jocuri de carti, in trafic (ca daca nu-i tai unuia calea nu ti-e ziua completa), la examene (ca ti se intampla odata, ok. dar cand asta e metoda ta principala care te trece prin facultate…), etc. Ca sa nu intru in domeniul PR si publicitate, in aparitia unor produse care sa raspunda unor false nevoi, in tzepe precum tigarile, date catorva milioane de oameni, inclusiv mie.

Dar noi, romanii, nici macar nu urmarim asa castiguri si asa mize. Noua ne place sentimentul de a fi cei care fraieresc. Este?

Prospect – din 9 februarie 2008

Daca teoria expusa in “Decaderea minciunii” a lui Oscar Wilde este valabila, si anume ca viata imita arta si nu invers, cred ca este cazul sa tinem cont de o directie a dezvoltarii noastre interioare. Poate, la 20 de ani, nu ma ajuta daca citesc scrierile lui Cioran sau “Lupul de stepa” al lui Hesse. Si in ce sens nu ma ajuta…la ce bun sa intru in lumea unor oameni osanditi la depresie, tristete existentiala, atunci cand eu vizez iubire, vitalitate, optimism, si o combinatie intre intelectualitate si actiune? Vrem sa stim cat mai multe, ne uitam cu niste ochi insetati prin rafturile bibliotecilor, dar nu stiu cat de benefic ar fi chiar sa ajungem sa le citim pe toate. Spunea cineva ca cea mai mare calitate a omului este capacitatea sa de a uita. Pentru ca daca am fi constienti de toate experientele, adevarurile, descoperirile umanitatii, ne-ar omorî. Încet, dar sigur.
Probabil avem nevoie de o putere de a ne detasa, de a asimila cele citite fara a ni le însuşi sau fara sa ajungem la concluzia ca daca ne regasim in unele dintre trasaturile unui personaj, ne vom identifica si cu destinul său.

Ar fi nevoie de o selectie a informatiilor si de o gandire analitica, critica, nu de un suflet care isi cauta corespondentul in arta. Din acest motiv cred ca unele carti trebuie citite dupa o maturizare anume, cand impactul lor ar fi amortizat de trairile persoanei. Mai ales daca acea persoana are tendinta de a pune mereu intrebari si pretentia de a gasi mereu raspunsurile. Unde, cand si in ce forma le gasesti…contează.

Nu zic acum ca ma dau pe basme, dar voi fi mai precauta in alegerea lecturilor pentru perioade mai sensibile. Ma pot regasi si intr-o comedie romantica, si intr-o drama, dar stiu sigur care dintre ele ma va afecta – eventual, influenta – mai tare. Masochismul, in supradoze, poate avea efecte nedorite.

A fost odata ca niciodata – din 10 iunie 2007

Gratie unor surse “fara urma”, am aflat de cele doua cantari ale Adei Milea pe care avea sa le tina azi la gradina de la Green Hours, la orele 16, respectiv 19. Nu am mai vazut Apolodorul live, iar pentru cea din urma cantare era promis si un bonus din Absurdistan, asa ca am pus respectuos deoparte foile si am plecat, ca doar mi-era dor (ciudat sentiment, cel de dor, ca te incearca si cand stii ca vezi ceva pentru prima oara, deci practic n-are de ce sa-ti fie dor, ca nu l-ai mai vazut).

Ajunsa cu pinguina sefa la destinatie, platim beletul de 12 lei (in paranteza asta trebuia sa scriu cat a tinut concertul, dar marturisesc ca am pierdut notiunea timpului) si ne gasim un loc adapostit de unde sa putem soarbe povestea lui Apolodor. In fata scenei – un decor cum nu cred ca am mai vazut de la serbarile scolare. Primul rand de spectatori era ocupat de copii. Care mai de care mai zambaret, mai comunicativ; parea o gashca de prichindei care a fost chemata la povestea dinainte de culcare. In rest, oameni de toate varstele, catelul faimos din Green care isi baga nasul prin paharele clientilor (i-am uitat numele…ce ma fac cu memoria asta?), o Ada Milea in tricou verde, mishunand, si o Dorina Chiriac fumatoare.

Dupa ce o ia Apolodor din loc, incepe ploaia. Improvizatii haioase, dar ce a dat savoare intregii povestiri a fost gruparea copiilor si solistilor sub aceeasi umbrela, cu Dorina si Ada imprumutand jachetele lor copilasilor ca sa-i fereasca de frig. Un dialog constant (fara cuvinte neaparat) intre Ada, Dorina, Radu Bânzaru si copii, spre deliciul celorlalti ascultatori. Cowboy-ul a fost favoritul grupei mici, care a fost recompensata cu un bis de zile mari din partea lui Radu, imitand lupte intregi din epoci diferite ) A, am uitat sa mentionez de aparitia intunecata dar, bineinteles, fermecatoaare a lui Caisa Jr.

Trece Ada Milea, dupa o pauza de un suc, la cantece mai “serioase”, insa copiii raman pe pozitii. O da cu subtilitati de genul “Obosiita, lumea merge la CULCARE!!!”, se bucura din suflet ca are ocazia sa cante colindele horror cu un cor de copii (spectatorii erau pe jos de ras, evident), afla ca Ceausescu este chiar unul dintre copii (daca avea impresia ca ei se vor speria de ea, eu cred ca a fost cam invers…), si canta, cu chiu, cu vai, dupa ce are diverse tentative esuate, indulcite, heavy-metal-ul Sa injectam slanina in gaina. Efectul a fost neasteptat si original pentru toata lumea: dupa fiecare duritate guturala a piesei, se auzeau rasetele sincere si nevinovate ale copiilor. Un contrast genial, ce a dat o alta nuanta intregului concert.

Abia astept data viitoare, sa vad si fara copii. Cred ca fiecare cantare a ei e un spectacol reinventat, autentic. Este printre putinii artisti care mai refuza sa reproduca, sa-si imite propriile creatii.

(photo by Razvan Leucea)

Frica – din 21 iunie 2007

De cine fugi?

De un scriitor. Vrea să mă fure.

De ce nu-i ceri ceva în schimb?

Eu nu sunt o piesă de schimb.

Nu vrei nemurirea?

Mă simt bine, om cum sunt.

Nu vrei libertate?

M-aş pierde în ea.

Nici frumuseţe?

M-ar sufoca epitetele ei.

Poate ţi-ar da o iubire…

O aştept să mi se-ntâmple.

Ai trăi în ochii tuturor.

M-ar toci cu-arătătoare.

Ai cunoaşte legende.

M-ar întrista singurătatea lor.

Ai fi artă.

Sunt deja.

LLS sau LSD – din 24 ianuarie 2007

Era odata un pix. Pe o foaie alba, scria odata un pix. Pe o banca aspra, statea odata o foaie pe care scria un pix. Intr-o sala intinsa, dormea odata o banca, pe care statea o foaie, pe care scria un pix. Intr-o cladire veche, se ascundea odata o sala, in care dormea o banca, pe care statea o foaie, pe care scria un pix. Pe o strada murdara, veghea odata o cladire veche, unde se ascundea o sala, in care dormea o banca, pe care statea o foaie, pe care scria un pix. Intr-un oras sensibil, lumina o strada murdara, pe care veghea o cladire veche, unde se ascundea o sala, in care dormea o banca, pe care statea o foaie, pe care scria un pix.

Aaah!Am uitat de mana care tinea pixul, de vopseaua de pe banca, de parchetul din sala,…

Punct si de la capat. Era odata..

Cu dedicaţiune – din 13 februarie 2007

In ultima vreme am observat ca din ce in ce mai multa lume vrea sa intre la UNATC, sa-si exprime, liber, constiinta artistica. Intr-adevar, facultatea parca te imbie, numai prin renumele creat, la o atmosfera propice pentru a da tot ce e mai frumos si mai original din tine, intr-o maniera si pentru scopuri la fel de frumoase. Este visul nonconformistilor, rebelilor sau boemilor, care privesc cu emotie si plecaciune un Mihalkov, care nu se satura sa analizeze montajul incredibil din Moulin Rouge, care il citesc pe Sorescu si vizualizeaza o punere in scena inspirata pentru Matca lui, care fac costume pentru papusi, considerandu-le costumele pentru A douasprezecea noapte.

Exista o mica hiba care strica toata atmosfera asta de vis, si care aici atinge cotele maxime: pentru a-si realiza proiectele, trebuie sa existe o colaborare permanenta intre oameni. O,nu!! Sunt nevoiti sa comunice, sa se comunice, sa se faca intelesi si sa inteleaga la randul lor, sa inghita reactii deplasate sau sa se impuna cu grija, si multe alte reguli comportamentale de bun simt, care insa le scapa tuturor – de la profesori la studentii din anul 1. Sa luam spre exemplu facultatea de teatru: piesa de la sfarsitul semestrului presupune participarea tuturor sectiilor in obtinerea unei dramatizari de nota zece. Buba apare imediat: studentii habar n-au care este relatia intre ei pentru ca nu au constiinta importantei fiecaruia. Cei de la regie sunt invatati ca ei sunt cei mai buni si ca in mainile lor sta totul, ceilalti sunt mai degraba figuranti. Cei de la actorie, bineinteles, sunt invatati ca fara ei nimic nu e posibil: ei sunt imaginea, ei dau viata piesei, ei fac piesa, pana la urma, ceilalti fiind acolo doar pentru a-i ajuta pe ei. Celor de la teatrologie li se spune ca trebuie sa vada tot ce se petrece, la toate sectiile, pentru a obtine o imagine de ansamblu si a o imbunatati prin critici, festivaluri, proiecte, dar sunt priviti cu ochi rautaciosi, fiind considerati dusmanii teatrului, si nu oamenii teatrului. Ca sa nu mai vorbim de studentii de la scenografie, carora li se spune “creati, fratilor!”, dar sunt considerati un fel de femei de serviciu in comparatie cu celelalte sectii nobile.

In acest context, hai sa dam drumul la lucru. Te-ai gandi ca nu mai iese nimic, pica toti examenul si asta a fost. Nu-i asa, pentru ca prosti nu sunt. Examenul iese cum iese, dar ei, ca oameni, ies tare prafuiti. Tipete, urlete ale regizorului catre actori, injuraturi ale regizorului catre scenograf, picioare si alte organe bagate de catre actori in profesori (fata in fata, ca sunt adeptii sinceritatii); nimeni nu stie exact care e rolul lui acolo, asa ca iau din sac ce e mai stralucitor. Daca ai nitel bun simt, esti pierdut. Ramai cu mucurile de tigari si se mai si urla la tine ca nu le-ai curatat cum trebuie. “te rog”, “multumesc”, punctualitate, respectul cuvantului dat, ajutor reciproc gratuit, sustinere morala sunt foarte greu de gasit. Ceea ce, in contextul in care produsul finit este rezultatul colaborarii unor oameni, este inadmisibil. De unde vine toata situatia asta, n-am idee. Or fi educati asa la cursuri, sau si-au asumat atat de tare ideea de artist incat au impresia ca asta le ofera o scuza la orice ora. Daca fac asa in anul 1, dupa vreo patru luni de facultate, nu vreau sa ma gandesc cum vor ajunge dupa cativa ani, cand vor avea si o diploma pe care s-o vanture ostentativ.

Acum chiar ca am chef sa vad o piesa buna de teatru. Si promit ca voi incerca sa nu ma gandesc, in timpul piesei, cine a fost batjocorit ca nu a pus bine un scaun, cand de fapt treaba lui era sa conceapa decorul, nu sa-l care in spate. Voi aprecia strict produsul artistic.